reacția lui

M-a tot întrebat lumea "Și? Max ce zice?". Ei bine, lucrurile cu Max stau cam în felul următor.
De vreo doi ani încoace mă tot descoase dacă o să mai fac copii, dacă o să aibă și el la un moment dat un frățior sau o surioară. Ba chiar a încercat să mă convingă că ar trebui să mă mărit cu G. (a văzut el în povești că întâi vine nunta, apoi bebelușul). I-am explicat delicat că nu se știe, că e posibil, dar șansele sunt minime, deci să-și scoată bazaconiile din cap. Drept care și-a amenajat niște bebeluși proprii (doi urși din pluș, două maimuțe și un câine), copiii lui, pe care-i culcă și-i hrănește cu biberonul almost zilnic. Îi cară în vacanțe la munte și la mare sau, dacă-i lasă acasă, îmi trasează sarcini stricte despre cum să-i hrănesc și culc. Așa că, printre sute de mașini, lego, roboți și arme, locuiesc și niște copii de pluș la el în cameră. Cam atât de tare își dorește el un frățior.
Când m-am trezit pregnantă, întâi m-am speriat (rău de tot), apoi am alergat la hematologie, să mărturisesc boacăna și să primesc binecuvântarea sau nu. Hemato a zis că da, dar numai după tone de analize și sub strictă supraveghere, că joc la categoria "cu risc". Și la multe din analizele acestea l-am cărat pe Max după mine. A așteptat cu mine pe holurile Municipalului, l-am târât în drum spre grădiniță pe la Synevo și, bineînțeles, a trebuit să-l iau și seara la ecografii. La un moment dat nu s-a mai mulțumit cu răspunsul meu tip "ei, niște analize de rutină...". "Da' ce? Ești așa bolnavă?" m-a luat la întrebări. Așa că, printre grețuri și amețeli, i-am mărturisit că mergem la o doctoriță care îmi va face analize și-mi va spune dacă voi mai putea avea copii vreodată, atunci când DD se va decide să-mi pună un copil în burtă. N-am vrut să-i spun adevărul când nici eu nu știam cum stau. Însă când a auzit despre ce e vorba, a înțeles pe loc și a așteptat cumințel printre toate borțoasele de pe hol, cât am intrat eu în cabinet.
Când am ieșit, pesemne că aveam un zâmbet lat cât toată fața, pentru că a sărit de pe scaun și m-a întrebat nerăbdător:
- Și? Ce-a zis doctorița? O să mai poți avea un copil?
Eu am roșit timid și am dat din cap că da.
În momentul următor mi-a sărit în brațe, mi s-a prins cu brațele de gât, a început să mă pupe și să strige:
- O să mai poți avea un copil!!! Mama!!! O să mai poți avea un copil!!! și mă pupa întruna și mă strângea în brațe și mie mi-au dat lacrimile. În momentul acela m-am gândit la viitoarea lui nevasta și am sperat să se manifeste cel puțin la fel de frumos când va afla că va fi tată.
- Și? a continuat cu gura până la urechi. Când o să fie asta? Peste doi-trei ani?
Am izbucnit în râs printre lacrimi și nu m-am putut abține, i-am spus:
- Nu, Max. Peste vreo opt luni...
Era să leșine. Până când am ajuns la metrou mi-a făcut capul mare despre cum o să aibă el șapte ani și-o lună când se va naște copilul și cum îi va da jucăriile lui de pluș și cum o să-l apere dacă cineva o să-i vrea răul.
Mai târziu, când ne-am dus să luăm ceva de la Megaimage, n-a vrut sub nicio formă să mă lase pe mine să duc coșul, iar seara mi-a adus la pat apă, mandarine și biscuiți.

alb vs bej

Alb sau bej? Mobila din camera lui Max e albă, dar există și o comodă bej pierdută în spațiu. Lemnul arată parcă mai bine, dar albul e mai freș și se și șterge mai ușor de cariocă & co. Și s-ar contura bine pe peretele bleu.
Deci: alb sau bej?

otita

N-am avut niciodată otită. Nu că mi-aș dori, dar nici nu pot să-mi dau seama de intensitatea și ascuțimea durerii. Doar durerile de dinți îmi sunt familiare, le cunosc întreaga paletă și trebuie să recunosc că au fost momente în care aș fi fost recunoscătoare pentru o ghilotină. Presupun că nici otita nu e foarte departe ca senzație.

În sfânta seară de 25 decembrie anno domini, tânărul Wagner îmi comunică discret cum că-l doare un pic urechea. Te-ai lovit? Nope. Te-a tras vestitul curent? Nope. Te-am urecheat eu? Nope. Hmm. Nu trece mult timp din noapte când la căpătâiul dormitorului conjugal apare propria-mi mamă, explicându-mi că încearcă de vreo oră să-l liniștească pe tânărul domn, că se vaită și se ține de-o ureche și că o vrea pe mă-sa. Aha, mi-am zis trezită din somn, deci e groasă. Dacă maică-mea n-a reușit să-l calmeze, e urât.

După simptomele descrise și făcând legătura cu o tuse existentă și persistentă, m-am gândit că trebuie să fie vorba de otită. Conform motoului „Sunt bolnav deci dorm cu mama”, l-am transferat pe Luca lângă George și m-am culcat cu Max. Vorba vine culcat, pentru că de fapt i-am încălzit o sticlă cu apă caldă la ureche, l-am ținut în brațe, l-am consolat și încurajat, pupat și mângâiat, l-am înfofolit cu căciuli și fulare... rezultat zero. Pe la patru dimineața ne-am tras niște haine peste pijamale, am chemat un taxi și ne-am dus la Grigore. Verdict: otită. Și după o noapte de neuitat petrecută parțial scheunând de durere acasă, parțial la camera de gardă, am reușit să adormim spre dimineață amândoi epuizați de durere și răpuși de somn.

Ziua de ieri a fost cool, nu l-a mai durut aproape deloc, eu i-am administrat conștiincioasă diversele siroape, el le-a luat cuminte. Însă spre seară... spre seară mi-a șoptit discret că-l doare urechea cealaltă. M-am uitat la el cu groază, iar el m-a privit back cu groază dublă. Aveam amândoi o bănuială despre ce ne așteaptă.

Dă-i cu picături, dă-i cu antibiotic, dă-i cu fulare și sticle de apă, citește-i povești, joacă table pentru distragerea atenției, activity, monopoly, ce vrei tu, puiule, numai să-ți treacă. A gemut, s-a zvârcolit și s-a foit, a aruncat nervos cu jucării de pluș de pereți, a dat din picioare, s-a arcuit și s-a văitat cu lacrimi. După câteva ore a reușit să adoarmă. Și eu cu el.

Acum e bine, nu-l mai doare decât când apasă. L-am felicitat pentru vitejia cu care a înfruntat noaptea și pentru felul brav în care s-a comportat. Nu știu în continuare cum se simte otita, dar judecând după suferința lui (și Mache e genul orgolios și masculin, care nu arată cât de tare îl doare) trebuie că otita e ceva cumplit.

Slavă Domnului că n-avem decât două urechi, diseară dormim.

umpic de vacanță

Am fost un pic în Austria, la schi. În Alpbachtal, Tirol, foarte frumos. Se recomandă mai ales pentru familii cu copii. Pârtii de dificultate medie, hoteluri speciale cu dotări pentru plozi, spa, atmosferă de Crăciun și o tonă de zăpadă.
Au și-o făbricuță de bere în sat, aviz amatorilor. Iar Josef face un christmas brew de-ți vine să nu mai pleci din sat.
Și nu, n-am schiat, nu ne-am riscat, am salivat doar de pe margine. Dar de la berea lui Jos nu ne-am putut abține :D

Doamne, ce invenție minunată jeanșii de borțoasă! Un vis. O poezie.

citim o carte

...și tare ne mai place! Am zis s-o lăsăm mai moale cu treaba, să nu ne obosim prea tare, și facem pauze lungi și dese. Benefice lecturii. De obicei adormim după vreo două-trei pagini. Dar tot am ajuns încetișor la pagina 407.
Aceasta este ultima cărticică de care ne-am înamorat.























Pentru lu' cine îi plac cărțile lungi și plictisitoare cu și despre evrei, culorile fiebinți de Ierusalim și ceva istorie, i-o recomand cu drag. Sau pentru lu' cine îi place Amos Oz în general.

ha!

Dau să intru să mai aștern și eu câte ceva din vasta-mi înțelepciune pe blog, când, ce să vezi? Cineva (și avem, desigur, o bănuială cine anume, iar bănuiala bănuiesc că bănuiește și dumneaei că eu o bănuiesc :) se plictisea atât de tare, încât s-a apucat să-mi citească posturile din urmă, până undeva prin august, bifându-mi cu câte un click plictisit, toate posturile, cu "boring". Pesemne că am plictisit-o de moarte, poor thing, cum o fi rezistat, nu știu. Iar eu sufăr aici pe tastatură, vărs lacrimi amare și mă gândesc că sunt o persoană foarte plictisitoare, mai bine mă sinucid, nu? :)

Așa, și acum la oile noastre: it's official, sunt un pic pregnantă.

moarte șoferilor!

Sunt o tipă tolerantă. Nu urăsc țiganii, simpatizez cu gay-ii, am o slăbiciune pentru evrei și, în general, n-am nimic cu nimeni. O singură categorie mă scoate din minți uneori: șoferii. Pe lângă că parchează pe trotuare de, dacă ai vreo bicicletă sau cărucior, n-ai nicio șansă să te strecori, că nu opresc dacă te văd că ești pe zebră și pe verde, de riști să fi ras de pe fața Pământului dacă nu ți-ai dezvoltat skills-uri de combat, când plouă, cei mai mulți dintre ei te stropesc fără nici cea mai mică jenă, ba uneori chiar intenționat. Prin urmare, cu riscul de a-mi pune în cap cititorii cu carnet, am să-mi cumpăr un graffiti spray și-am să mâzgălesc cu eleganță pe toate zidurile în drum spre casă "Moarte șoferilor!".
Iar cretinului care m-a stropit din cap până-n picioare azi dimineață, de am ajuns complet udă la redacție, îi doresc cu herpes genital și o salbă de furunculi în zona nasului. În plus, dacă e bărbat, să afle că copilul lui nu este de fapt al lui, ci al dușmanului său numărul unu, iar dacă e femeie, să-i ajungă pozele intime pe facebook. În ambele cazuri să existe o revelație divină, care să le comunice că această pedeapsă vine din partea fetei cu fustă roșie și geacă verde pe care au murat-o pe Eminescu.

p.s. Și să nu-mi vină careva cu replica "Dar nu poți generaliza...", că asta nu ține azi. Howgh!

poezie

O zi din viața lui Yvonne Wagnerovici

de subsemnata

Cafea cu lapte și biscuiți din ăia de la Lidl

Ș-un pic de cozonac Panetone, că e cu stafide și ne place.

Ș-un iaurt de băut, mare, că organismul are nevoie de calciu.

O mandarină, încă una, că-s mici, până pregătesc ceva pentru copii.

Eggburger la micul dejun, cu maioneză și castraveți murați din plin,

O felie de humus și una de zacuscă, tot cu castraveți murați.

Ceai. Cu o felie de pâine cu dulceață alături, că e divină.

Vira la joacă și la scris articole.

Cu gutuie, dulce-amăruie.

Pauză de gustare: vreo 20 de feliuțe de slănină afumată cu pâine și castraveți, yummy,

Și-un strop de tobă, bine că s-a terminat.

Din Brie mușc direct, și-așa nu mai e decât jumătate de pachet, se topește pe limbă tot.

Aș lua și-o gură de vin roșu, mă abțin.

Inspectez frigiderul, îndes două felii de salam de Sibiu. Cu moț de castravete.

Fericire, reiau treaba.

Lipsește ceva, poate un măr, aduc.

Nu, era after eight, mănânc cinci bucăți cât lucrez.

Supă de roșii, cu găluște, un vis!

Pui la cuptor, orez cu sos de soia, leșin.

Un rest de griș cu lapte și gem rămas de la copii, îl rezolv.

Și niște bomboane din punga copiilor.

O mandarină de plictiseală, cât diger. Încă una. Încă două.

Curățenie cu pauză de pâine cu zacuscă. Și castravete.

Niște after eight, nu mai contează cât.

Mi-e sete, fac un ceai pe care-l beau cu biscuiți.

Copii, vouă nu vă e foame? Vreți o mămăliguță cu brânză?

E grozavă, delicioasă, porții de neam prost, dar nu ține mult la stomac.

Un măr și-o gutuie, că seara se mănâncă mai soft.

Trei felii cu parizer țărănesc înghițite pe nerăsuflate la „Pirații din Caraibe”.

O mandarină înainte de culcare. Ba două, că-s mici.

Acum o lună aveam 45 de kile, acum am 48.

îmi crapă țeasta

Dacă stau cuminte și nu mă mișc prea mult, nimic nu pare ieșit din comun. Dacă însă îmi întorc capul brusc, începe să-mi pulseze creierul de parcă aș fi băut o noapte întreagă. Așa că încerc să fac mișcări lente și grațioase, deloc caracteristice mie. Însă dacă mă mișc prea lent, adorm. Și-așa o duc de azi-dimineață.

Am băut două cafele, una adevărată și una de la plic. Niciuna nu m-a ajutat prea mult.

Și nici băieții nu mi-au menajat migrena, zbiară ca niște indieni, tropăind prin toată casa, zgârie mașini metalice de parchet și se împușcă imaginar și zgomotos din cadă până în hol. Va trebui să-mi schimb tactica, am să renunț la rolul de furie ce răcnește la ei să-și ia papucii în picioare și am să mă strecor în cel de pisicuță neajutorată.

Mai devreme am testat, a mers. „Băieeeți?”, am mieunat de pe canapea numai lapte și miere, „Cine-i atât de bun și de generos și de drăgălaș și-mi aduce și mie încărcătorul de laptop?” și am fluturat un pic din gene. Două viitoare mascule în vârstă de șase ani și jumătate și-au întrerupt jocurile violente și s-au năpustit asupra încărcătorului, smulgându-și-l unul altuia, în dorința de a-mi face pe plac. (Ciudat, când urlu la ei să se spele pe dinți, de mă aude și vecina de jos, nu par să mă audă.)

Acum începe să mi se facă sete și nu-mi pot părăsi locul din vârful canapelei, o să mă ia din nou cu durere de cap și, în plus, mi-e lene, că m-am obișnuit să zac. Am să-mi folosesc din nou mierea din glas.

..........

Mi-au adus un pahar cu apă, țineau amândoi de el mai-mai să-l verse în cameră. Hehehe, începe să-mi placă. Oare să-i rog și de-o pâine cu zacuscă și-un castravete murat?