De câte ori fac duș, îmi privesc fermoarul care îmi împarte trunchiul în două, trec cu degetele peste el și-mi amintesc. Atunci mă cuprinde bucuria că sunt vie, devin brusc recunoscătoare pentru orice secundă, chiar și pentru cele neplăcute, și asta mă amuză. E terapia mea de optimism din fiecare dimineață; un fermoar din carne pe post de memento mori.
A fost un an bun, a început cenușiu și se termină bleu. Mi s-a îndeplinit cea mai mare dorință, cea mai importantă, singura care contează. Acum vine un an nou. Îl întâmpin senină, cu zâmbetul pe buze.
vineri, 31 decembrie 2010
joi, 30 decembrie 2010
vacanță
Avem televizor. Mare. Plat. Din ăla care îți arată omuleții cu capul turtit. Și bagi sticku-n el și vezi filme.
Așa că de la Crăciun încoace stau în vârf de canapea și mă uit la filme pe băț, cu pauze de mâncat și dormit. La aer nu ies. Habar n-am, e frig? Ninge?
Max e la Brașov. Cu Luca.
No hai, și-un bonus de film din seara de Crăciun, că n-am mai postat de mult nicio imagine cu puradeii...
Așa că de la Crăciun încoace stau în vârf de canapea și mă uit la filme pe băț, cu pauze de mâncat și dormit. La aer nu ies. Habar n-am, e frig? Ninge?
Max e la Brașov. Cu Luca.
No hai, și-un bonus de film din seara de Crăciun, că n-am mai postat de mult nicio imagine cu puradeii...
miercuri, 29 decembrie 2010
joi, 23 decembrie 2010
porumbei
Întâi l-am văzut doar pe unul: un porumbel maro, care stătea cocoțat sus, pe raftul de pe balcon și se uita chiorâș la Izgubil, care-l urmărea atent din interior, de pe calorifer. Apoi a mai venit unul, alb, și s-a așezat lângă primul. Măi să fie, m-am gândit, le-o fi plăcând raftul nostru golit de flori, plin de ghivece părăsite și tulpini uscate. M-am ridicat pe vârfuri pe brațul canapelei și am zărit, sus de tot, pe ultimul raft, pe lângă ei, pe sub ei, un ou. Mic, alb, așezat direct pe lemn. M-am înmuiat instantaneu. Afară erau bine sub zero grade, iar cei doi făceau cu schimbul planton pe lângă ou, încălzindu-l și adundând în cioc frunze uscate smulse din ghivecele părăsite.
Din momentul acela toată ziua s-a derulat după programul tinerei perechi: Izgubil a fost smuls cu brutalitate de pe caloriferul din sufra și mutat pe cel din dormitor, rafturile s-au umplut de firimituri de pâine și cozonaci, pe balcon nu s-a mai ieșit la fumat decât cu bilet de voie dat de subsemnata și numai în absența părinților înaripați, iar ca să le fie mai ușor în construcția cuibului, le-am așezat la îndemână (îndearipă?) frunze moi, catifelate și călduroase de mușcată.
Spre seară m-am cocoțat din nou pe canapea, să văd cât de departe au ajuns cu construcția. Însă oul dispăruse. Să-l fi urcat în ghiveciul de alături? Dar cum, cu aripile? Sau cu picioarele, ca pinguinii? Sau să-l fi luat în plisc? Poate au zburat cu el în altă parte. Porumbei zburând cu un ou în cioc? Nu prea cred. Să fi căzut? M-am uitat pe jos, nu era nimic, doar o plasa veche cu niște scule. L-am anunțat și pe G. Dar nu am îndrăznit niciunul să ieșim, să nu speriem porumbeii, să fugă de lângă ou, oriunde l-or fi dosit ei prin vreun ghiveci și, doamne ferește, să înghețe oul din cauza noastră. Totuși, cei doi adunau în continuare frunze uscate în locul în care fusese oul...
A doua zi, porumbeii nu mai erau. Am ieșit pe balcon. Am căutat în cuib, prin ghivece, pe rafturi – nimic. Apoi am căutat și mai jos. În plasa cu scule, două jumătăți de ou spart, mici și albe, cu gălbenușul scurgându-se pe un patent, se uitau la noi ca doi ochi chiori.
- Bine că nu era cu pui, a zis G.
- Da, bine că nu era cu pui, am spus și eu.
Din momentul acela toată ziua s-a derulat după programul tinerei perechi: Izgubil a fost smuls cu brutalitate de pe caloriferul din sufra și mutat pe cel din dormitor, rafturile s-au umplut de firimituri de pâine și cozonaci, pe balcon nu s-a mai ieșit la fumat decât cu bilet de voie dat de subsemnata și numai în absența părinților înaripați, iar ca să le fie mai ușor în construcția cuibului, le-am așezat la îndemână (îndearipă?) frunze moi, catifelate și călduroase de mușcată.
Spre seară m-am cocoțat din nou pe canapea, să văd cât de departe au ajuns cu construcția. Însă oul dispăruse. Să-l fi urcat în ghiveciul de alături? Dar cum, cu aripile? Sau cu picioarele, ca pinguinii? Sau să-l fi luat în plisc? Poate au zburat cu el în altă parte. Porumbei zburând cu un ou în cioc? Nu prea cred. Să fi căzut? M-am uitat pe jos, nu era nimic, doar o plasa veche cu niște scule. L-am anunțat și pe G. Dar nu am îndrăznit niciunul să ieșim, să nu speriem porumbeii, să fugă de lângă ou, oriunde l-or fi dosit ei prin vreun ghiveci și, doamne ferește, să înghețe oul din cauza noastră. Totuși, cei doi adunau în continuare frunze uscate în locul în care fusese oul...
A doua zi, porumbeii nu mai erau. Am ieșit pe balcon. Am căutat în cuib, prin ghivece, pe rafturi – nimic. Apoi am căutat și mai jos. În plasa cu scule, două jumătăți de ou spart, mici și albe, cu gălbenușul scurgându-se pe un patent, se uitau la noi ca doi ochi chiori.
- Bine că nu era cu pui, a zis G.
- Da, bine că nu era cu pui, am spus și eu.
miercuri, 22 decembrie 2010
marți, 21 decembrie 2010
vineri, 17 decembrie 2010
miercuri, 15 decembrie 2010
știri din cavernă
De trei seri încoace n-avem nici căldură, nici apă caldă. De trei seri încoace mă enervez și mă conversez cu diverși funcționari ai RADET-ului. Cică avarie pe linia principală.
De trei seri încoace îmi amintesc de copilărie, când îmi încălzea mama apă în oale pe foc ca să mă pot spăla, când ne încălzeam la aragaz și dormeam cu haine groase pe noi. De trei zile îmi degeră lăbuțele când spăl vase semi-soioase. La redacție stau cu o băscuță șic pe cap, că doar nu-mi pot spăla părul în fiecare seară la ceaun.
Noroc că avem un calorifer electric la copil în cameră; încerc să-l feresc pe cât posibil de acest regim spartan din cartierul nost' bucureștean. Noi, ceilalți, ăi mari ne strângem noaptea unul într-altul cât putem ca să nu tremurăm până dimineață. Pe vermuri comuniste așa se făceau copiii.
Doamna care e de serviciu în seara aceasta mi-a zis că apa și căldura se vor relua la orele 24. Până când, am întrebat-o? N-a știut să-mi spună, ei nu dau răspunsurile decât pentru o singură zi. Cool, mi-am zis, la figurat, cât și la propriu.
De trei seri încoace îmi amintesc de copilărie, când îmi încălzea mama apă în oale pe foc ca să mă pot spăla, când ne încălzeam la aragaz și dormeam cu haine groase pe noi. De trei zile îmi degeră lăbuțele când spăl vase semi-soioase. La redacție stau cu o băscuță șic pe cap, că doar nu-mi pot spăla părul în fiecare seară la ceaun.
Noroc că avem un calorifer electric la copil în cameră; încerc să-l feresc pe cât posibil de acest regim spartan din cartierul nost' bucureștean. Noi, ceilalți, ăi mari ne strângem noaptea unul într-altul cât putem ca să nu tremurăm până dimineață. Pe vermuri comuniste așa se făceau copiii.
Doamna care e de serviciu în seara aceasta mi-a zis că apa și căldura se vor relua la orele 24. Până când, am întrebat-o? N-a știut să-mi spună, ei nu dau răspunsurile decât pentru o singură zi. Cool, mi-am zis, la figurat, cât și la propriu.
marți, 14 decembrie 2010
newz
Pe fițuica cu poezia pentru serbarea de Crăciun scria că e "crai al iernii". Drept pentru care i-am făcut rost de un costum alb de la o colgeă de job. Între timp, m-am prins că, de fapt, are rol de stejar. No și acum încerc să dreg busuiocul și să transform un crai în pom.
***
Dl. dr. Gornescu Marian (simpatic nene întâlnit la Euroclinic), medic primar M. G. specialist expertiză medicală competență ecografie (așa scrie pe ștampilă) zice că interioarele mele este OK toate, mai puțin splina, care nu există, ceea ce e de bine. Că nu mi-a crescut alta la loc și că să mai viu peste un an. Îmi venea să-i sar de gât și să-l pup pe mustăcioară.
***
Cică ar fi luat locul doi la "cel mai bun Aikidoka al anului", numai că noi n-am fost la serbare...
***
Am reușit în sfârșit să cumpăr multdorita "mașinuță care merge pe pereți", în două exemplare, desigur. Warning: nu vă lăsați copiii să se uite la reclamele de pe canalele TV de desene animate zilele astea, își vor dori TOT!
***
Dl. dr. Gornescu Marian (simpatic nene întâlnit la Euroclinic), medic primar M. G. specialist expertiză medicală competență ecografie (așa scrie pe ștampilă) zice că interioarele mele este OK toate, mai puțin splina, care nu există, ceea ce e de bine. Că nu mi-a crescut alta la loc și că să mai viu peste un an. Îmi venea să-i sar de gât și să-l pup pe mustăcioară.
***
Cică ar fi luat locul doi la "cel mai bun Aikidoka al anului", numai că noi n-am fost la serbare...
***
Am reușit în sfârșit să cumpăr multdorita "mașinuță care merge pe pereți", în două exemplare, desigur. Warning: nu vă lăsați copiii să se uite la reclamele de pe canalele TV de desene animate zilele astea, își vor dori TOT!
vineri, 10 decembrie 2010
poezie underground de la grupa mare a unei grădinițe din capitală
Fulger și Sally
Stau sub un copac.
Întâi se pupă,
Apoi se c**.
Mda.
Stau sub un copac.
Întâi se pupă,
Apoi se c**.
Mda.
joi, 9 decembrie 2010
the f*****' soup
- Max, am pus supa, hai să mănânci, strig din bucătărie ca orice mamă iubitoare de pe lumea asta.
- Eu nu vreau supă, se aude din cameră.
Deja am alergie la propozițiile care vin din cameră și încep cu "Eu nu..."
- Ai zis că ți-e foame mai devreme, hai să mănânci.
- Nu vreau supă, nu-mi place.
- E cu găluște, îți place.
- Vreau altceva.
Oftez și îmi propun să nu cedez niciun centimetru.
- Nu există altceva. Avem supă sau pește, alege, strig din bucătărie și amigdalele mă dor.
Îl văd parcă cum strâmbă din nas.
- Niciuna, vreau altceva.
- Altceva n-avem, hai să mănânci.
- Nu vreau.
"Nu vreau." Ce simplu e. Mă gândesc că poate am fost prea directă și încerc să abordez o cale mai ludică:
- Suppenkasper? mă schimonosesc eu jucăuș din bucătărie.
- Nu-mi spune așa, nu-mi place.
Fir-ai să fii de obrăznicătură mică.
- Treci la masă!
- Nu!
Mă îndrept spre punctul în care îmi vine să dau buzna în camera lui, să răcnesc "Du isst was auf dem Tisch kommt!" și să-l smucesc până își bagă mințile în cap. Dar n-o fac. Sunt mai perversă de-atât:
- Dacă faci iar figuri, te spun lu' tati.
Și-mi râd în barbă. M-am prins de curând că funcționează treaba asta și o aplic din când în când. Știu că nu e ortodox, că nu așa zice la manualele de psihologie, dar în momentele acelea îmi spun că regulile sunt făcute ca să fie încălcate.
- Nu vine tati azi, vine răspunsul lui sec.
- Păi, îl sun și-i spun la telefon.
- Nu-i spune, dar nici nu vin să mănânc.
Să duc mai departe jocul de-a "te spun lu' tati"? Realizez ca e, de fapt, ultra-banal și mult sub demnitatea mea. Schimb tactica și mă duc până la el în cameră.
- Max, fii atent. Dacă nu mănânci supa, nu primești nimic de mâncare. Îți promit. Te culci flămând. Și dacă vrei să mănânci, tot supa aia ți-o dau.
Se uită la mine senin și-mi spune răspicat:
- Nu-vreau-să-mă-nânc!
'tu-ți mama mă-tii (sorry, mom) de mucos răzgâiat, dacă făceam eu așa când eram mică, mi-o furam de nu mă vedeam. Vizualizez cum îi ard o palmă zdravănă peste bot în timp ce în realitate încerc să rămân calmă. Și-mi jur că nu primește altceva până nu mănâncă nenorocita aia de supă.
În final, bat în retragere. Mă duc în bucătărie, mă așez la masă și mănânc supă singură. Mă gândesc că, de pedepsit, e deja pedepsit cu o săptămână fără computer. Amenințarea cu "Nu mai vine Moșul" nu ține. Să-l bat, nu vreau. Să-i torn supa pe gât cu forța, nu pot. Așa că mă decid să aștept să văd ce se întâmplă mai departe. Suntem tauri amândoi. Căpoși peste măsura, dar extrem de răbdători. Vrei război? Na război!
- Eu nu vreau supă, se aude din cameră.
Deja am alergie la propozițiile care vin din cameră și încep cu "Eu nu..."
- Ai zis că ți-e foame mai devreme, hai să mănânci.
- Nu vreau supă, nu-mi place.
- E cu găluște, îți place.
- Vreau altceva.
Oftez și îmi propun să nu cedez niciun centimetru.
- Nu există altceva. Avem supă sau pește, alege, strig din bucătărie și amigdalele mă dor.
Îl văd parcă cum strâmbă din nas.
- Niciuna, vreau altceva.
- Altceva n-avem, hai să mănânci.
- Nu vreau.
"Nu vreau." Ce simplu e. Mă gândesc că poate am fost prea directă și încerc să abordez o cale mai ludică:
- Suppenkasper? mă schimonosesc eu jucăuș din bucătărie.
- Nu-mi spune așa, nu-mi place.
Fir-ai să fii de obrăznicătură mică.
- Treci la masă!
- Nu!
Mă îndrept spre punctul în care îmi vine să dau buzna în camera lui, să răcnesc "Du isst was auf dem Tisch kommt!" și să-l smucesc până își bagă mințile în cap. Dar n-o fac. Sunt mai perversă de-atât:
- Dacă faci iar figuri, te spun lu' tati.
Și-mi râd în barbă. M-am prins de curând că funcționează treaba asta și o aplic din când în când. Știu că nu e ortodox, că nu așa zice la manualele de psihologie, dar în momentele acelea îmi spun că regulile sunt făcute ca să fie încălcate.
- Nu vine tati azi, vine răspunsul lui sec.
- Păi, îl sun și-i spun la telefon.
- Nu-i spune, dar nici nu vin să mănânc.
Să duc mai departe jocul de-a "te spun lu' tati"? Realizez ca e, de fapt, ultra-banal și mult sub demnitatea mea. Schimb tactica și mă duc până la el în cameră.
- Max, fii atent. Dacă nu mănânci supa, nu primești nimic de mâncare. Îți promit. Te culci flămând. Și dacă vrei să mănânci, tot supa aia ți-o dau.
Se uită la mine senin și-mi spune răspicat:
- Nu-vreau-să-mă-nânc!
'tu-ți mama mă-tii (sorry, mom) de mucos răzgâiat, dacă făceam eu așa când eram mică, mi-o furam de nu mă vedeam. Vizualizez cum îi ard o palmă zdravănă peste bot în timp ce în realitate încerc să rămân calmă. Și-mi jur că nu primește altceva până nu mănâncă nenorocita aia de supă.
În final, bat în retragere. Mă duc în bucătărie, mă așez la masă și mănânc supă singură. Mă gândesc că, de pedepsit, e deja pedepsit cu o săptămână fără computer. Amenințarea cu "Nu mai vine Moșul" nu ține. Să-l bat, nu vreau. Să-i torn supa pe gât cu forța, nu pot. Așa că mă decid să aștept să văd ce se întâmplă mai departe. Suntem tauri amândoi. Căpoși peste măsura, dar extrem de răbdători. Vrei război? Na război!
miercuri, 8 decembrie 2010
waves
Veneau în valuri, frisoanele și căldurile, alternând, clare și distincte. Cam la o oră. Habar n-aveam că frisoanele vin cu precizie de ceas. Din când în când verificam cu termometrul ceea ce deja știam: 37 cu cinci. Soft. Și totuși, frisoanele erau atât de puternice, extreme și curate, încât aproape că găseam plăcere în frig.
Dimineață nu puteam vorbi, aveam gâtul umflat și dureros. M-am dus la oglindă și l-am cercetat îndelung, până am amețit.
Când mă lovește, mă lovește rău.
Dimineață nu puteam vorbi, aveam gâtul umflat și dureros. M-am dus la oglindă și l-am cercetat îndelung, până am amețit.
Când mă lovește, mă lovește rău.
marți, 7 decembrie 2010
temperaturi în creștere
Când l-am luat ieri de la grădi, am obervat că are acea privire apoasă ce înseamnă la el febră. Așa că am sărit peste ora de sport și ne-am dus acasă. Unde ne-am certat, după cum povesteam în postul trecut.
În dimineața aceasta, când am intrat la 6,30 în camera lui, un Max adormit mormăia ceva prin întunric. I-am pus mâna pe frunte: hot kid. Astăzi urma să-l duc chiar înainte de ora 8 la grădiniță, pentru că mergeau cu grădinița la ceva serbare de sector la palatul copiilor și la opt pleca autocarul. Am vizualizat preț de câteva secunde un Max fără fular, cu căciula strâmbă, descheiat la geacă, cu puloverul pe dos sau chiar fără (până și bunica l-a trecut cu vederea, deși e un pulover gros), într-un rând de puradei doi câte doi la 3 grade Celsius și m-am hotărât spontan să-l țin acasă azi. Așa că l-am lăsat să doarmă.
La ora 7 eram cu cafeaua băută, gustarea mâncată, gata să mă apuc de lucru. La ora 7 dimineața? Wtf? Nici cel mai workoholic japonez nu lucreaza de la ora asta!
Așa că m-am ghemuit pe canapeaua din sufragerie, decisă find să mai dorm o oră. Doar că băusem deja cafeaua și nexam somn. Așa că până la urmă m-am felicitat în gând pentru istețimea de a bea cafea la 6 și jumătate degeaba și m-am ridicat.
Cum ar spune Mache: asta-i viața!
În dimineața aceasta, când am intrat la 6,30 în camera lui, un Max adormit mormăia ceva prin întunric. I-am pus mâna pe frunte: hot kid. Astăzi urma să-l duc chiar înainte de ora 8 la grădiniță, pentru că mergeau cu grădinița la ceva serbare de sector la palatul copiilor și la opt pleca autocarul. Am vizualizat preț de câteva secunde un Max fără fular, cu căciula strâmbă, descheiat la geacă, cu puloverul pe dos sau chiar fără (până și bunica l-a trecut cu vederea, deși e un pulover gros), într-un rând de puradei doi câte doi la 3 grade Celsius și m-am hotărât spontan să-l țin acasă azi. Așa că l-am lăsat să doarmă.
La ora 7 eram cu cafeaua băută, gustarea mâncată, gata să mă apuc de lucru. La ora 7 dimineața? Wtf? Nici cel mai workoholic japonez nu lucreaza de la ora asta!
Așa că m-am ghemuit pe canapeaua din sufragerie, decisă find să mai dorm o oră. Doar că băusem deja cafeaua și nexam somn. Așa că până la urmă m-am felicitat în gând pentru istețimea de a bea cafea la 6 și jumătate degeaba și m-am ridicat.
Cum ar spune Mache: asta-i viața!
luni, 6 decembrie 2010
veselie mare
Nu m-am dat peste cap de Moș Nicolae, e drept. Am dat doar o fugă până la supermarket duminică și am luat niște dulciuri, mărunțișuri. Cum lui Max nu-i plac, de fapt, dulciurile, cum cartea primită a trecut-o cu vederea de parcă ar fi fost aer și cum nici DVD-urile cu desene animate nu-l mai impresionează, singura chestie pe care a primit-o de la Moș, din punctul lui de vedere, a fost un amărât de ATV cu 9 lei de la supermarket. Care nici măcar nu era la fel de grozav ca al lui Luca, pentru că al lui Luca (similare fiind) are un număr mai mare înscris pe el și două țevi de "șapament" (!?). Tristețe mare, deci.
Când am ajuns în vestiar, colegul și prietenul lui cel mai bun, Cristian, a sărit imediat pe el:
- Uite ce mașină mi-a adus Moș Nicolae!
Doamne, m-am gândit, sper să nu scoată acum un camion imens din mânecă. Dar nu, a scos o machetuță galbenă, la fel de mică precum ATV-ul lui Max. Am răsuflat ușurată în timp ce Max începuse s-o cerceteze deja pe toate părțile.
- Io știi ce am primit? Un ateveee! și i-a băgat lui Cristian ATV-ul sub nas.
- Moaaamă, ce tare! Ăsta e din ăla de care am văzut la televizor!
Și în timp ce valoarea ATV-ului creștea, ochii lui Max străluceau de mândrie, iar eu îi mulțumeam în gând lui Cristian că a urmărit cine-știe-ce reclamă cretină care semăna cu jucăria respectivă.
Restul zilei a fost bun.
Însă spre seară ne-am certat. A halit vreo șapte-opt bomboane, deși l-am rugat să nu mănânce dulce înainte de mâncare, și n-a mai vrut cina. L-am prins, ca să zic așa, în flagrant, încercând, când m-a văzut intrând în camera lui, să ascundă niște drajeuri proaspăt scuipate în palmă, sub pernă.
- Nu pot avea încredere în tine, Max?
S-a uitat senin în ochii mei și a ridicat din umeri:
- Nu știu ce să zic. Câtedată da, câteodată nu...
Am oftat și m-am gândit că o fi sosit vremea în care puradelul se prinde că mama poate fi fraierită. Apoi i-am tăiat de pe listă accesul la comp timp de o săptămână.
Ce Moș Nicolae vesel avem. Poate pentru că nu m-am dat peste cap.
Când am ajuns în vestiar, colegul și prietenul lui cel mai bun, Cristian, a sărit imediat pe el:
- Uite ce mașină mi-a adus Moș Nicolae!
Doamne, m-am gândit, sper să nu scoată acum un camion imens din mânecă. Dar nu, a scos o machetuță galbenă, la fel de mică precum ATV-ul lui Max. Am răsuflat ușurată în timp ce Max începuse s-o cerceteze deja pe toate părțile.
- Io știi ce am primit? Un ateveee! și i-a băgat lui Cristian ATV-ul sub nas.
- Moaaamă, ce tare! Ăsta e din ăla de care am văzut la televizor!
Și în timp ce valoarea ATV-ului creștea, ochii lui Max străluceau de mândrie, iar eu îi mulțumeam în gând lui Cristian că a urmărit cine-știe-ce reclamă cretină care semăna cu jucăria respectivă.
Restul zilei a fost bun.
Însă spre seară ne-am certat. A halit vreo șapte-opt bomboane, deși l-am rugat să nu mănânce dulce înainte de mâncare, și n-a mai vrut cina. L-am prins, ca să zic așa, în flagrant, încercând, când m-a văzut intrând în camera lui, să ascundă niște drajeuri proaspăt scuipate în palmă, sub pernă.
- Nu pot avea încredere în tine, Max?
S-a uitat senin în ochii mei și a ridicat din umeri:
- Nu știu ce să zic. Câtedată da, câteodată nu...
Am oftat și m-am gândit că o fi sosit vremea în care puradelul se prinde că mama poate fi fraierită. Apoi i-am tăiat de pe listă accesul la comp timp de o săptămână.
Ce Moș Nicolae vesel avem. Poate pentru că nu m-am dat peste cap.
moș nicolae
Îl cheamă Nicolae și are vreo 92 de ani. E cam senil. Și surd. Are oare sens să-l sun, să-i zic "La mulți ani, Nicolae"? Probabil va crede că e Paștele. Probabil nici nu mă va recunoaște. Sau poate nici nu mai știe că-l cheamă Nicolae.
miercuri, 1 decembrie 2010
mândră zi națională
Caloriferele-s reci, apă caldă n-am. Afară, ziceau mai devreme la TV, ar fi vreo 2-3 grade.
A început de ieri, de pe la prânz, când am simțit că mă ia cu răcoare stând la calculator. Am pus mâna pe calorifere – reci. Mai târziu am constatat că nici apă caldă nu avem. Mi-am spus că probabil se repară vreo țavă în bloc și am mai pus ceva pe mine. Spre seară, când situația nu se schimbase cu nimic, l-am sunat pe prietenul omului, administratorul. Eram pregătită să urlu prin telefon, dar a răspuns nevastă-sa, care e amabilă și mă susține. Și de la care am aflat că de data aceasta nu soțul ei e cel care a umblat la robinete, ci că e "de la ei", n-are tot blocul nici apă, nici căldură. Great! Am mai tremurat un pic, apoi am sunat la Radet. Întâi mi-a intrat un fax, apoi am găsit și un număr la care un nene m-a informat că da, e o defecțiune, și nu, nu o să avem apă caldă și căldură până a doua zi spre seară.
Așa că azi, de ziua națională a acestei țărișoare de cacao, sărbătoresc prin muncă (îmi iau liberul vineri ;) în frig. Hai liberare!
A început de ieri, de pe la prânz, când am simțit că mă ia cu răcoare stând la calculator. Am pus mâna pe calorifere – reci. Mai târziu am constatat că nici apă caldă nu avem. Mi-am spus că probabil se repară vreo țavă în bloc și am mai pus ceva pe mine. Spre seară, când situația nu se schimbase cu nimic, l-am sunat pe prietenul omului, administratorul. Eram pregătită să urlu prin telefon, dar a răspuns nevastă-sa, care e amabilă și mă susține. Și de la care am aflat că de data aceasta nu soțul ei e cel care a umblat la robinete, ci că e "de la ei", n-are tot blocul nici apă, nici căldură. Great! Am mai tremurat un pic, apoi am sunat la Radet. Întâi mi-a intrat un fax, apoi am găsit și un număr la care un nene m-a informat că da, e o defecțiune, și nu, nu o să avem apă caldă și căldură până a doua zi spre seară.
Așa că azi, de ziua națională a acestei țărișoare de cacao, sărbătoresc prin muncă (îmi iau liberul vineri ;) în frig. Hai liberare!
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)