Peste noapte l-am lăsat în cușcă. Avea mișcările necontrolate, se uita prin mine și nu se putea ridica. Când l-am mângâiat, m-a mușcat, dar nu din răutate, cred că de durere, de apărare, de frică. I-am ținut apoi capul în mâinile mele și m-a bușit plânsul. Știu cum e când te trezești din anestezie, știu cum doare, cunosc frica, neputința de a te mișca... Apoi mi-am șters lacrimile, am închis cușca și m-am dus să fumez o țigară pe balcon.

Dimineața l-am găsit mai bine, putea focusa. I-am deschis ușa cutiei și l-am ajutat să iasă. Un bandaj mare, de la șold până la vârful lăbuței i se întindea țeapăn și alb. Of, of. S-a dus spre baie și l-am ajutat. Nici eu n-am putut sa ajung singură prima oară după operație, de ce ar putea el? Apoi a băut un pic de apă, mâncare n-a vrut și s-a retras în colțul lui de după bibliotecă.

Mai târziu ne-a zis doctorul că șoldul are șanse să se refacă, însă genunchiul nu. Fusese mai rău decât se văzuse la radiografie. Plus că mai are un os fisurat, un pic mai încolo. Să nu mai sară deloc până nu se reface, deloc.

- Faci pipi? l-am întrebat când am văzut că intră în baie șchiopătând în urma mea. Haide, intră în cutie, poți?

S-a uitat un pic la ea, apoi șontâc-șontâc a reușit să-și bage toate cele patru lăbuțe în litieră, în timp ce eu m-am introdus sub duș. După ce și-a făcut treaba, a ieșit și a rămas lângă cadă, asistându-mă la igiena matinală. Like in the old times.

- Ai vrea și tu, nu-i așa? N-ai mai făcut de mult un duș, am râs eu și am tras perdeaua, ca să nu stropesc prin toată baia. Și să nu mai fie tentația atât de mare pentru el. Izgubil adoră să stea pe marginea căzii în timp ce omul se spală. Să întindă lăbuța și să se ude. Sau să te zgârie pe undeva exact când ai șampon în cap și ochii închiși. Mă rog, acum nu, acum e beteag.

Deodată văd cum perdeaua de la duș se mișcă și face o burtă. Doar nu...? O trag repede și ce-mi văd ochii? Un Izgubil în trei picioare, încercând să-și țină echilibrul pe marginea căzii.

- Tâmpitule! i-am zis și l-am prins repede să nu cadă, cu blana-i lipindu-se de trupul meu umed. Of, of! CÂT de dobitoc poți fi să-ți imaginezi că poți face asemenea acrobații, tocmai tu? Cât de dependent de igiena matinală ești? Sau nu m-ai mai văzut de mult goală și n-ai rezistat ispitei? Tu nu te potolești nici beteag, măi mamă măi?

L-am pupat, l-am dat afară din baie și m-am gândit că pentru un mâț cu piciorul rupt de 5 zile e destul de viu.

La 9.30 intrăm în operație.

azi 2

Sunt zile în care pur și simplu nu mă mai suport. Să mă vait, să mă lamentez, să-mi exprim frustrările pe blog. Așa că astăzi am trecut la blocul următor, am decis să nu mă mai plâng la mine, ci prin vecini. Poate mai aveți și voi niște sfaturi utile de manageriere a timpului... Sau vreo idee de ceva cursuri de petrecere a timpului liber (liber?) pentru mamă și copil, gen io fac aerobic în timp ce el pictează, sau eu bricolez în timp ce el înoată, sau invers. sau eu mă relaxez la o terasă în timp ce el strânge hainele de pe uscător, face curat în camera lui și a mea și îmi pregătește hainele pentru a doua zi. aberez? da.

p.s. ce titlu original i-am tras postului, este? se vede de la o poștă că sunt plină de inspirație.

azi

Stă toată ziua ascuns după dulap și doarme. Sau nu doarme, suferă în tăcere. Mă uit la el, se uită la mine cu ochii lui mari, apoi clipește încet și-i închide. Moțăie. Nu spune nimic.

Uneori întind mâinile după el, îl ridic cu grijă de la subraț, a slăbit mult de duminică și piciorul drept îi atârnă inert. Încerc să-l bag în cușcă, el protestează și se împinge cu labele sănătoase de margine. Îmi strecor palma pe sub corpul lui și-l împing ușor în cușcă. Miaună a protest sau a durere, nu știu. Apoi închid cușca și o luăm cătinel spre cabinet.

La cabinetul de la Spiru, niște studenți distrați, cărora l-am dat pe mână, mi l-au tras de piciorul rupt.

- Nu de ăla, am strigat, ăla-i cel rupt.

- Păi, de ce are bandaj?

- A rămas de la branulă. Auăleu, îmi chinuiți mâțu, am zis. Mai bine ies.

Au fost de acord cu mine, mai bine ies. Așa am auzit doar niște mirolăituri de dulce din partea Izgubilului. Apoi mi l-au predat înapoi. Biochimia e ieșit mai bine, dar să-l mai lăsăm o zi, a zis doctorul. Să-i mai facem o zi de tratament și abia pe vineri să-l operăm. Ca să nu crape pe masă.

Număr în gând, de duminică până vineri sunt cinci zile, cinci zile cu piciorul rupt, cine ar rezista atât? Bravul meu Izgubil, pisoiu' lu' mama mic și prost, ce dobitoc ai fost să sari în stradă...

Îmi iau colivia cu mâțu-n ea și pornesc spre casă. E cald al naibii, iar cușca e mare și grea.

trouble in paradise: suicide billy

Stăm la etajul patru, două camere au ferestrele spre case și pomi - un tei înalt și frumos își înalță ramurile până la geamul nostru-, una pe partea cealaltă, la bulevard. Și totuși, aseară, când a ales să ne complice existența, Izgubil n-a ales priveliștea idilică, cu vrăbiuțe printre frunze, ci s-a aruncat direct în cea citadină, la betoane, mașini și tramvaie.

Când am observat pe la unsprezece că nu e mâțul și am descoperit fereastra deschisă la balcon, ne-am uitat unul la altul: cine-a uitat-o deschisă? Apoi am alergat în stradă.

Pe caldarâm nu zăcea niciun mâț făcut pilaf, nici carosabilul nu părea mânjit de mațe de Izgubil. Frate-meu și G pe sub mașinile parcate, pis-pis, where the fuck are thou? în timp ce badigarzii de la Bellagio se zgâiau la ei curioși. În cele din urmă, prin amabila colaborare a patronului magazinului de la parter, a badigarzilor, a prietenului puștiului căruia aproape că i-a căzut în cap și a încă o parte din locatarii de pe Big Steven Street, mâțul a fost depus pe canapeaua din sufra. Cu roata din spate dreapta frântă. Ok, now what?

Și așa se făcu că G luă colivia, vârâ mâțu-n dânsa și purcese la drum în miez de noapte spre Armenească 34, că e nonstop. Acolo, un consult și trei calmante ne-au rezolvat mâța pe moment și ne-au ușurat de 80 de lei. Radiografie n-au făcut, că n-aveau film, reveniți mâine.

Mâine n-au primit radiografii, că e sărbătoare și nu face nici dracu livrări. Așa că ia mâțu-n spinare și fugi la Centrovet (parcă), ăl din Alba Iulia. Că e nonstop. Acolo, o consultație, o radiografie și un set de analize ne-au mai ușurat de vreo 300 de lei și ne-au adus la cunoștință că nu piciorul e booba, ci pateul. Tâmpitul și-a făcut praf ficatul. Valori mari, trebă stabilizat că nu rezistă. Ia mai veniți dvs și diseară, să-i mai facem o glicemie, apoi perfuzii de două ori pe zi dacă nu mănâncă și în trei zile vedem cum stăm, dacă-l putem opera...

Acum copiii dorm. Au mâncat ciorba și s-au executat la culcare fără a crâcni când mi-au văzut fața căzută. Bill al nostru is in big trouble, deci nu facem figuri suplimentare.

Iar noi doi stăm și ne uităm unul la altul (cine-a lăsat fereastra deschisă?), nu spunem nimic și ne doare sufletul de ghemotocul suferind și plin de praf, refugiat sub pat, la liniște și întuneric.

Eu la comp, muncind, Max bombănind în camera lui că trebuie să-și strângă jucăriile de pe jos.

- Nu poooot... uite ce multe lucruri sunt pe jos... NU POT! îl aud din camera cealaltă în timp ce mai aruncă două-trei lucruri prin cutii.

- Cine crezi tu că poate să strângă atâtea lucruri!? îl aud din nou și îmi vine să râd de una singură în fața laptopului.

- Uite și tu ce multe sunt... Nu pot, chiar nu pot!... Haide, ajută-mă și tu, mama... hai să facem pe din două...

- Nu pot, strig scurt. Lucrez, îmi pare rău.

- Ei, lucrezi! strigă indignat. Lasă prosteala și vino să mă ajuți!

wtf????

braveheart

De vreo lună Mache-i răgușit. E nevoit să-și dreagă glasul vreo jumătate de oră în fiecare dimineață și după-amiază când se trezește din somn, până își recapătă timbrul cristalin. L-am dus la medicul de familie. N-are, doamnă, nimic, dați-i niște sirop de tuse, de plante. I-am dat. Răgușeala a persistat. L-am dus la pediatru. N-are, doamnă, nimic. Paaarcă e un pic roșu în gât, dați-i Bioparox, trei pufuri pe zi. I-am dat. Răgușeala a persistat. Apoi a făcut febră, i-am fat Nurofen. Nu i-a scăzut, i s-a umplut gâtul de puncte mici și albe dureroase la înghițit (puroi?), l-am dus again la dottore, de data asta cu lacrimi. Ne-a dat antibiotic. Am luat, ne-am pus pe picioare, happy end. Oare? N-au trecut nici două zile, că tânărul e din nou răgușit. Îmi venea să-mi trag palme când l-am auzit acum două zile hârșâind matinal.
Azi dimineață m-am înfuriat, i-am pus peste pijama un trening, gluga-n cap, pampuci și am coborât în intersecție, avem un Synevo la colț. În timp ce-l îmbrăcam adormit/ă, i-am explicat pe scurt ce avea să i se întâmple. I-a țâțâit c**** un pic, dar când a aflat că recompensa este Boost din Cars (apropo, a apărut revista Cars de luna asta pe la chioșcuri, pentru cine nu știa), s-a dat pe brazdă.
Ccocoțat pe scaun, a întins brațul, și-a pironit privirea în locul unde urma să se întâmple acțiunea și a început să numere, după cum l-a rugat asistenta. La 2 a fost înțepătura (niciun clipit din gene), la 10 s-a terminat prima sticluță, la 20 a doua și la 35 a treia. La 39 i-a scos acul. Nu s-a mișcat nici un milimetru din loc, n-a tresărit, nu s-a strâmbat, nu a zis nici "pâs" (asta pentru că era ocupat cu nămăratul). A primit un maimuțoi de pluș de la Synevo, de la mine revista cu mașină și o tonă de laude.
Mai târziu, în drum spre grădi, vede un limax în mijlocul trotuarului și se oprește ca fulgerat.
- Uite, mama, un melc fără casă!
Îi explic că nu e melc, că e limax și n-are casă.
- Și atunci unde doarme? m-a întrebat îngrijorat.
- Prin grădini, sub frunze, pe sub flori...
Și-a ridica ochii spre mine și a spus cu tristețe:
- N-are casă, săracul... E un melc sărac...
Și mi s-a părut că avea ochii umezi.

5 ani, mânca-v-aș ochișorii

Când aveam cinci ani, mama m-a întrebat ce vreau să mă fac când mă fac mare, sperând că-mi voi alege o meserie nobilă sau măcar ceve 'telectual cu facultate. Porniri de bunătate pentru vindecarea lumii ca să mă fac doctoriță n-am avut niciodată, profesoară ca mama nu mi se părea deloc palpitant, cu atât mai puțin ingineră ca tata, cântăreața aveam de ales între Corina Chiriac și Angela Similea și nu-mi părea că semăn cu niciuna din ele... alte joburi nu prea existau pe-atunci în visurile copiiilor... poate numai... Da, la magazinul Universal, cel mai mare magazin din Brașov de pe atunci, erau la parter raioane cu bijuterii, mărgele de plastic colorate și cercei kitsch, exact cum se poartă acum. Și ceasuri românești și rusești. Și dermatografe multicolore Ada, flacoane de lavandă fină cu 3,25 lei și șpreiuri „Farmec 16”. Era frumos la Univeral, mirosea bine. Și vânzătoarele erau mereu aranjate, rujate și coafate. Nu ca cele de la aprozar, cu șorțurile lor murdare și mâinile pline de pământ de la cartofii pe care-i aruncau în cântare. De ce n-aș fi și eu ca ele, ca vânzătoarele de la Univ?

- Vânzătoare, i-am zis atunci maică-mii, care era să leșine când a auzit.

Ce să spun, ea, când a fost întrebată, la rândul ei, ce vrea să fie când e mare, a răspuns, tot pe la vreo 5 ani: Spălătorie (!).

Azi Machelele-ul meu face 5 ani. I-am găsit racheta: roșie - culoarea lui preferată -, mare, cu usi si trape care se deschid, zgomot de lansare și 3, 2, 1, omuleți și extratereștri (thanx, andreea, aveau într-adevăr la mothercare-ul de pe dorobanți). Iar bucuria a fost pe măsură.

Acum, vreau-nu vreau, la onorabila vârstă de 35 am ajuns și vânzătoare chiar dacă numai online. Poate că ajunge și el astronaut tot pe la 35, cine știe? Are careva cunoștință despre ce trebuie făcut în direcția asta? Cursuri la NASA cumva? Să emigrăm? Să trimit aplicații de pe-acum? Or fi cozi? Liste de așteptare?

Deci ați înțeles, da?

semnați! toți!

petiția online ca să nu scadă mamelor cei 85% din salariu.

sfârșitul copilăriei

În troleibuz, Max jucându-se cu un peștișor, jucărie-cadou de la o revistă, eu privind plictisită pe geam, prin ochelarii mei de soare.

- Peștișorule auriu, tu o să-mi îndeplinești trei dorințe..., îl aud deodată mormăind încet către jucărie. Mă fac că nu-l aud, dar ciulesc urechile.

- Peștișorule, aș vrea să fiu rapid ca Dash... și aș vrea să am pânză... dar nu cred că o să am pânză când mă fac mare.... nu cred că Doamne-Doamne o să-mi dea pânză... nu există așa ceva, să-ți crească pânză din mână... numai Spiderman are... eu n-o să am...

Of, Doamne, momentul adevărului. Cât de dureros trebuie să fie pentru un copil, să realizeze că nu poate fi niciodată ceea ce și-ai dorit toată viața lui de 5 ani? N-am zis nimic, l-am lăsat singur cu tristețea lui. Lașo!

Azi dimineață (făcuse febră azi noapte, deci am dormit cu el), când a deschis ochii, mi-a zis:

- Aș vrea să pot să zbor cu racheta.

M-am uitat la ceas, 6,05. Of, Max, de ce nu mai dormi? Am întins o mână spre fruntea lui, nu, nu frigea, e ok, n-are febră. M-am întors cu spatele la el și am închis ochii.

- Dar n-o să pot să zbor cu racheta decât dacă mă fac astronaut, nu-i așa, mama?

- Mhmm, am mormăit de sub plapumă.

- Poate n-o să mă fac Spiderman, poate o să mă fac astronaut. Nu trebuie să fiu neapărat Spiderman, mama, nu-i așa? Da, am să fac facultatea de astronauți.

Din culcușul meu de sub plapumă, am zâmbit. Momentul fusese depășit cu bine.

Fauna

În intersecție, chiar lângă casă, veneam de la megaimage și stăteam la stop să traversez spre blocul meu. La doi metri de mine un tuciuriu libidinos la vreo cinczeci de ani, cu cămașă albă și păr pe piept stătea de vorbă cu două fete în pantaloni scurți, lolite de cartier, și tot încerca să o pipăie pe una din ele. Ea ba se trăgea, ba se lăsa...

Am traversat spre bloc, dar nu am intrat în scară, ci alături, la minimarket, uitasem să iau țigări. În fața magazinului, un biet retard într-un soi de pijama murdară se bâțâia de pe un picior pe altul și scotea niște sunete de animal. Nu cerșea, nici nu cred că ar fi știut ce să facă cu banii, probabil i-ar fi băgat în gură. L-am ocolit frumos și am intrat în magazin.

Când am ieșit cu țigările, retardul făcea pipi chiar lângă scara mea.

Un donjuan de cartier, mic, slab, bronzat din naștere și cu părul prins în coadă, în șort și șlapi, a trecut pe lângă noi tocmai când intram în scară.

- Ce faci, tataie, te piși? i-a strigat retardului peste umăr în treacăt și a râs.

Zona în care locuim e una de mare rafinament.

ta-na-na-naaaam

„Soțul” și-a dat demisia. Poate să încep să mă uit după o garsonieră? :D

Prin urmare, dacă doriți să ajutați o sărmană mamă singură cu un partener de viață șomer de azi, faceți-mi o țâră de reclamă pe blogurile voastre la „buticu' meu onlain”, poate, în afară de a debarasa un pic prin casă, mai scot un ban cu el. ;)

săr'na!

o zi

Când am intrat azi dimineață în camera lui, l-am găsit treaz, stând așa, cu ochii în lacrimi.

- Ce s-a întâmplat?

- Am visat ceva urât.

L-am luat în brațe.

- Ce?

- Eram într-o pădure și m-am pierdut de tine.

Mi s-a rupt sufletul. L-am pupat și i-am explicat că și eu am uneori coșmaruri că mă pierd de el.

- Da, dar m-am pierdut de tot. Adică nu te-am mai găsit niciodată. Și era adevăraaat!

Prin ce spaimă trebuie să treacă un copil de vârsta lui, care nu face nici treaz deosebirea dintre imaginație și realitate.

Apoi l-am dus la grădi. În drum spre job, în tramvai, o femeie în negru mi-a povestit că mama ei s-a aruncat azi noapte pe geam. Și fiica de clasa opta tocmai a dat examene. Și că e singură, că aleargă de colo-colo și să o scuz că-mi povestește toate astea, dar nu mai poate. Fratele ei s-a spânzurat de un vișin mai demult. E din familie...

Jumătatea m-a sunat să mă anunțe că e posibil să-și dea demisia azi. Îl înțeleg.

Pisoiul s-a băgat în mașina de spălat și nu mai vrea să iasă.

Aseară am făcut pizza după rețeta Adei, cu pâine. A ieșit delicioasă.

metamorfoza

- Am venit să vă vând un mâț! i-am zis vânzătorului de la petshopul din colț, când am intrat cu Izgubil în colivie să-i cumpăr nisip, și i-am făcut complice cu ochiul.

- Daaa? a făcut el. Păi, chiar aveam nevoie de un pisoi pentru mama, la țară, să prindă șoareci...

- Vezi, Izgubil? am spus către colivie, tare, să mă audă. Imediat ți-am găsit alt stăpân dacă mă mai superi. Un sac de nisip, vă rog.

Cu sacul în stânga și colivia în dreapta, am luat-o clătinându-mă spre intersecție. Pisica rămăsese ultima de mutat din casa veche în cea nouă. Când ne-am apropiat de stradă, a început: Miau! Miau! Miau! Miau! și s-a băgat adânc în spatele cuștii. Mașini grăbite, intersecție de tramvaie, oameni cu duiumul, o salvare care urla (doar stăm pe Big Fane, ce naiba: Colentina, Floreasca, Alexandrescu, avem trei spitale pe bolivar) - aproape că se zguduia cușca de cum îi bătea inima bietului mâț.

Când am ajuns în casă, i-am deschis ușa și l-am poftit afară. Înceeet de tot, pe burtă, cu coada la pământ, s-a furișat din colivie și a început să miroasă fiecare colțișor.

- Te las, prostule! i-am spus și am fugit înapoi, că mai aveam treabă.

Când m-am întors, deja era relaxat, mirosise pesemne toate cutiile și le-a identificat ca aparținând de noi. De-atunci Izgubilul nostru e alt pisoi: nu mai zgârie, nu mai mușcă (chiar așa), se lasă mângâiat și e relativ lipicios. Nu știu cum a funcționat terapia, daca trebuie să fiu recunoascătoare vânzătorului de la petshop, traficului de Bucureti sau pur și simplu sunt good vibrations în casa asta, cert e că mâțul meu s-a schimbat...

born to be a princess

Marea mutare m-a prins la fix, în prag de ziua mea, cu partenerul de viață băgat până peste urechi în plin proiect. Proiect înseamnă la el că vreo săptămână pleacă dis-de-dimi și vine seara târziu, iar când are filmare pleacă cu noaptea în cap și vine spre dimineață, doarme două ore, iar eu găsesc doar urme de-ale lui prin casă, pe dânsul nu-l prind, că dorm. Mai mult decât atât, de data aceasta fusese trimis la Varsovia. Prin urmare n-am avut încotro și a trebuit să împachetez toată casa singură, printre picături, între job și Max, zugrav la casa nouă, întâlniri cu administratori și proprietari, vechi și noi. Mai trebuie lavabilă, nu merge cheia, fugi cu butucul, s-a terminat scociul, fugi la grădi - mara in charge for everything. Când am simțit că se îngroașă gluma pentru că nu termin în timp util, am împachetat Maxul și l-am trimis să doarmă pe la prieteni, ca să mă pot desfășura zi plus noapte.

Apoi a venit momentul mutarii. G n-a putut face mai mult pentru mine decât să-mi trimită o dubă, un șofer, trei cărăuși. Mara - coordonator de proiect. M-am calificat și la asta, m-am înțeles bine cu băieții, le-am luat și bere, totul ok. Iar la sfârșit m-am trezit cu 3 camere pline de saci, cutii și mobilă dezmembrată. Și am considerat brusc că e mai bine pentru copil să-l expediaz până duminica la Ploiești, la alți prieteni, ceea ce am și făcut în secunda doi.

Apoi m-am uitat în jurul meu, am inspirat adânc, mi-am deschis un ursus, mi-am suflecat mânecile și am purces la treabă.

Ieri, printre saci de rafie și cutii de carton, am reușit să împlinesc 35 de ani. Mi-am sărbătorit această venerabilă vârstă prin șmotru la casa nouă, dar și la cea veche. Spre seară, epuizată, m-am așezat pe-o cutie, mi-am deschis o bere și mi-am zis „ hai la mulți ani, fatăh”. Spre și mai seară a venit și concubinul rupt de oboseală, cu un tort în dinți (mă rog, în plasă), mi-a făcut mâncare (nu mai mâncasem ceva cald de trei zile) și mi-a dat să beau, tot pe o cutie, o gură de vodcă poloneză și două de vin de porto. Apoi am căzut frânți amândoi.

Acum e sâmbătă dimineață și mă așteaptă o altă zi grea de muncă fizică. Până mâine trebuie să termin, pentru că mă duc după Max.

Așa că iau ultima gură de cafea, mă uit în oglindă, îmi spun spor la treabă și-am fugit...