now fuck you, too!

Se incheie, in sfarshit, un an de rahat. A debutat ca naiba si s-a incheiat ca dracu'. Iar pe parcurs, in jurul meu, numai boli, spitale, cancere, extrauterine, operatii si morti. Nice, ha?

In ultima zi a anului am fost la control. Am fost declarata (momentan) stabila. Fara tratament. Sigur ca, boala de sange fiind, la fel cum nu-i poti spune cancerosului ca e vindecat pentru totdeauna, nici mie nu mi se poate oferi o garantie forever. Probabil ca vor mai fi caderi. Sa stau cu ochii pe mine si sa ma feresc de orice. Hipersensibilitate la tot. Oricum, important e ca traiesc si ca o fac fara tratament. Nice.

Acum il vad pe 2010 cum se zgaieste de dupa coltz. Ranjeshte un pic rautacios, frecandu-si mainile, de parca mi-ar fi pregatit deja de pe-acum nishte surprize-capcana, dar i se citeste si ceva blandetze in priviri. Asa ca imi fac curaj, inspir adanc, pornesc spre el si, fara a privi inapoi, ridic mana dreapta si-i arat degetul mijlociu cretinului care m-a chinuit atat: fuck you, 2009!

M-am plictisit. De copii, de jucării, de povești, de viața frumoasă de familie, de zambetul tâmp de pe fețele mamelor când povestesc despre plozii lor, de citit basme seara, diminutive drăgăstoase, de tăticii castrați de prin parcuri, de nefumat în casă, sex în liniște, serile adormite în fața unui film obosit pe un televizor care merge în gol. M-am săturat de mine.

Vreau fețe noi, care nu vorbesc despre copii, nopți lungi cu pahare pline și fum gros în toată casa, vreau muzică tare și droguri puternice, discuții murdare despre bărbați, ruj roșu aprins și tocuri înalte, vreau orgii, femei și bărbați laolaltă, interzis copiilor, arme și sânge, sex, alcool, droguri, nebunie, până în zori, până îți atingi limitele!

O să-mi treacă.

Am un sictir enorm în mine. Zac toată ziua și fac planuri cum să scap de el. Mai am câteva zile, apoi va trebui să mă ridic. Să-mi iau viața în mâini, s-o privesc prietenos și să-mi fac curaj pentru încă un an în acest theatrum mundi.

Până atunci însă, mă complac într-o stare jalnică.

călduț, de seară

Mi-a dat mama niște materiale mari, cu dungi, mai late, mai subțiri, de la bleumarin și albastru-turcoaz, la bej și oranj, arată ca traistele acelea hippie. Le cumpărase de la țigani mai demult – i-au plăcut și erau ieftine –, în ideea că va face din ele la un moment dat un ceva. Iar eu aveam nevoie de lenjerie nouă pentru patul mare, așa că m-am făcut stăpână peste ele și m-am apucat de cusut.

Nu mai deschisesem mașina de cusut de mult timp, era plină de praf, dar am măsurat stratul din ochi și am decis că o mai duce de o lenjerie înainte să se ceară demontată, curățată și unsă cu ulei. Îmi place mult să fac operațiunea asta, mă simt ca un bărbat care meșterește la Dacia din curte.

Le-am întins, le-am măsurat, le-am tăiat, le-am prins cu ace. Le-am festonat, însăilat și surfilat. Iar la sfârșit m-am ales cu o splendoare de lenjerie de pat, coolă rău – n-are nime-n târg asemenea frumușață. Zici că-i din neckermann, dar ceva mai neatent cusută. Dar are fermoare? Are!

M-au apucat hărnicia, avântul și entuziasmul. Curățenii, șoping și redecorațiuni interioare. Lumânări plasate în locuri strategice, uleiuri aromate.

Zilele trecute, după o lună și ceva de abstinență, i-am mărturisit unei prietene bune că viața fără vin roșu mi se pare cam fadă (eufemism pentru de căcat). Desigur, e frumoasă oricum, dar merită trăită din plin. Mi-a dat dreptate, cu mențiunea că-l preferă pe cel alb. Azi am vorbit cu o alta, poloneză, cu copil deja la liceu, care m-a aprobat și ea aproape cu solemnitate, sorbind în Krakovia un vin fiert cu bucățele de măr în el. Și completându-mă apoi că berea merge numai vara.

Așa că-mi torn un pahar de vin roșu, îmi aprind o kentană și mă aștern la orizontală.

Așteptându-l pe Godot să vină de la serviciu.

nu e soare, dar e bine

Când m-am uitat pe fereastra de la bucătărie duminică dimineața, inima mi-a făcut un mic salt de bucurie și un rânjet mi s-a așternut pe moacă: ninsese. Simteam cana de cafea fierbinte în mână și mă uitam de la etajul șase peste acoperișurile ninse, pe stradă se așternuse un strat subțire și alb, îmi vedeam grădinița din copilărie, acum vopsită în verde, cu o căciulă pufoasă. Aproape instantaneu m-a lovit revelația că e mare deosebire mare între să vezi totul în gri și să vezi totul în alb și tristețea a început să se risipească pe măsură ce pofta de viață îmi încolțea în suflet.
Am fost la patinoar, am băut vin fiert pe margine și mi-am privit patinatorul preferat cum mai alunecă, mai se poticnește, mai cade, mereu cu gura până la urechi. Am luat apoi și-o porție de Thueringer în piața de Crăciun de la Olimpia. Nu mi-a ajuns și, după ce mi-am culcat copilul, am șters-o să mă întâlnesc cu prietena mea din liceu. Nu ne văzuserăm de opt ani, acum aveam amandouă copii acasă, dar asta nu ne-a împiedicat să dăm gata două Sangria în trei ore, povestindu-ne cu viteză uimitoare tot ce nu mai știam una despre cealaltă. Apoi am fugit la gară. Așa o energie n-am mai avut de dinainte de potop.
Acum mă holbez la viscolul de-afară cu ochi mari și umezi de emoție, ascult Schubert (o secundă, să văd dacă e într-adevăr Schubert, că sunt afoană la muzică), da, el e, beau ceai și decorez casa cu lumânări și luminițe (numai în partea de sus, căci în cea de jos nu m-am apucat încă de curățenie).
Nu e soare, dar e ninsoare.
Și asta e bine, tare bine.

depresurizare

Sunt cam depresată. Ca să nu zic depresurizată, deși îmi place mai mult, doar că nu face sens. Nici depresată nu se zice, știu, dar eu zic cum îmi place aici, nu cum trebe, că nu suntem la job, na!
N-am chef de citit, nici de scris, ma vânează o prietenă pe skype de o săptămână, la mailuri nu pot să răspund (iartă-mă, maria, am găsit mailul după vreo câteva zile), îmi fac doar textele pentru job și în rest ocolesc computerul.
Casa e un haos, nu pot să mă apuc de nimic, nu mă bucur că vine Crăciunul, iar de revelion mi se rupe cu zomot. N-am mai ieșit să socializez de aproape două luni, n-am mai fumat, n-am mai băut nici o bere. Life sucks în felul ăsta, nu-s obișnuită așa.
Max e răcit, docorița de familie a zis că are laringită, eu bănui că are porcină: secreții nazale, tuse seacă și febră 37-38, exact cum spuneau la televizor. Dacă într-adevăr e din aia, o duce destul de bine. Eu doar (decât) tușesc și îmi inspectez secrețiile nazale apoase, crezând de fiecare dată că e sânge (nu mi s-a oprit epistaxisul, să mori de râs, nu alta, mi-au scos splina și eu tot sângerez uneori), dar nu e, că-mi torn în fiecare zi uleiuri în nas (de vitamina A, de floarea soarelui sau de măsline, în funcție de sticla care e mai aproape). Prin urmare, mă simt toată ziua ca o salată.
Mai sufăr și pentru că n-am o sculă de muzică de foarte mult timp și mă doare. Of.
Mai sufăr și pentru că nu pot să scriu. Nu că aș fi scris ceva până acum, dar suferința există, yeah.
Punctele galbene pe cerul bleumarin de tristețea fără de motiv ar fi mi s-a închis fermoarul de pe burtă și am regăsit-o pe Șerbana (n-au legătură una cu alta).
Mâine mă car la Brașov cu Machelele. Așa semi-răciți, cu fularele pe față, rugând oamenii amabili din tren să mă ajute cu urcatul și coborâtului trollerului și al plodului.
Amen.

numa' schadenfreude

N-am înțeles cine a câștigat alegerile și nici nu cred că are vreo importanță. Oricare ar fi primul, nu mă bucur pentru el. Mă bucur, în schimb, că a piedut celălalt, oricare ar fi el. Cu alte cuvinte nu simt niciun pic de "Freude", ci numai "Schadenfreude" (contrar a cea ce am învățat noi la școală, limba română e foarte săracă de fapt, îi lipsesc o groază cuvinte). Nu știu dacă e normal, dar așa simt. Și nici nu m-am dus să votez. Acum două săptămâni intenționam, dar între timp m-am scârbit. 1-0 pentru ei, oricare ar fi...

Max și politica

În ultime vreme, la noi acasă merge teveul nonstop pe știri și dezbateri politice, în încercarea mea disperată de a mă dumiri cu cine puii mei aș putea să votez duminică (nu m-am hotarât încă și nici nu cred că o voi face, probabil am să dau cu banul). Evident că Max a început să pună întrebări: Da' ține e Traian Băsescu? Da' de țe se țeartă oamenii ăia? etc. Și i-am explicat că TB e președintele României și că duminica viitoare o să fie un mare concurs între nenii ăia doi, Traian Băsescu și Mircea Geoană, cam așa ca între McQueen și Cick Hicks, numai că nu pe pista de curse, ci oamenii spun cine vrea să câștige și care are la sfârșit cei mai mulți prieteni ală câștigă. De-atunci mă întreabă în fiecare zi când e concursul și mă asigură că el crede că "o să câstidze Mirțea" (cred că nu-i place numele Traian).
Azi spălam niște rufe și mă aflam în patru labe în baie, sortând albele de colorate dintr-un maldăr murdar, când apare Max urlând în gura mare, gesticulând agitat în cadrul ușii, cu o față șocată:
– Mara! Mara! Stii țe s-a întâmplat?
Doamne, ce-o fi făcut? A spart geamul cu mingea? A dărâmat televizorul? A ucis pisicu'?
– Ce? întreb cu jumătate de gură.
– Să stii că s-a întâmplat țeva, spune misterios.
Yeah, right, ține-mă în suspans.
– Să stii că... , începe Max ...Traian Băsescu l-a atacat pe Mirțea Oană. Au zis acum la televizor. Da, să stii că l-a atacat!
Și m-a umflat râsul ușurată, imaginându-mi cum își închipuie Max că atacul implica săbii și pistoale, pumni și figuri Kung Fu.

gummibaer

Am făcut amândoi o pasiune pentru această piesă. Pretty stoopid, I know, dar uneori e nevoie și de câte o spălare pe creier.