duminică, 7 februarie 2010

Și au purces la drum

La Brașov, trezirea s-a dat încă de la șapte: vine mama! vine mama! Doar că mama lui dormea încă la șapte în culcușul ei din Obor. La opt a sunat-o, s-o întrebe dacă e deja pe tren. Nu era, era abia în bucătărie, punea de cafea.
Acum mama lui, prietenul ei și băiatul acestuia se pregătesc: haine groase, provizii de drum (serioase, că e cod de viscol și nu se știe cât timp va face trenul), laptop (hehehe) cu desene animate, siroape, cărți de citit și nervi tari. Din experiența de navetistă Buc-Bv, mama știe că, atunci când ninge, nu se mai poate baza pe cfr și trebuie să fie pregătită pentru orice.
Și au purces la drum...

sâmbătă, 6 februarie 2010

kill bill


Când l-am ales pe el, criteriul a fost că, spre deosebire de frații săi, nu mieuna mai deloc și, dacă o făcea, scotea doar un scâncet slab. Ceea ce ar fi trebuit să-mi dea de gândit a fost faptul că a ieșit primul singur din cutie. Normal că a contat și faptul că era cel mai negricios și mai pufos. Și că era băiat, deci nu riscam să-mi vină mai târziu cu burta la gură...
Pe măsură ce a crescut, am observat că e cam diliu. Nu stătea să-l mângâi, ci se rotea de cum îl atingeai, îți prindea mâna cu ghearele și își înfigea colții ascuțiți în carnea ta. Ei, e puiuț, ne-am zis, nu știe încă unde e limita durerii, o să-i treacă.
Toată vara ne-a pândit pe după colțuri, sărindu-ne la picioare cu ghearele de câte ori treceam. Aveam liniuțe roșii, lungi și paralele pe gambe - și pe stângul, și pe dreptul. E agresiv, mă plângeam eu prietenilor posesori de feline. Ei, lasă, o să-i treacă după ce-l castrezi, mă linișteau ei. Mângâie-l și tu mai mult. Păi cum să-l mângâi dacă el se înfige în mine de câte ori încerc să fiu drăgăstoasă!?
Mai închideam un ochi și-l lăsam să mă înșface, mai strângeam din dinți de durere, el nimic, ne mușca în continuare ca turbatul. Și tot așa, de zece luni de zile, al naibii mâț mușcă de câte ori te apropii cu gânduri pașnice. Singurul moment în care acceptă să fie giugiulit este dimineața, înainte să-l hrănesc. Atunci se dă pe lângă mine ca o pisică adevărată, hrrr, hrrr, miau, miau, eu îl mângâi, îl iau în brațe, îl pup, dar nu exagerez, că e imprevizibil. Apoi îi dau boabe și, cât mănâncă, pot să fac ce vreau cu el.
Într-o zi a început să miroasă a motan în bucătărie. M-am pus în patrul labe și am început să adulmec pe la colțuri. A doua zi, G. l-a împachetat în cutia de transport, l-a dus la vet și Izgubil a rămas doar Izgu, fără bil(e). Și de-atunci așteptăm cu toții să se calmeze, să se liniștească, să iasă tot testosteronul din el și să devin mâț prietenos, de casă. Ți-ai găsit!
Izgubilul nostru sare în continuare la picioare, prinzându-se cu ghearele de noi, noroc că e iarnă și stăm îmbrăcați gros prin casă.
Izgubilul nostru răstoarnă noaptea coșul de gunoi și dimineață când intru în bucătărie să-mi fac cafea, calc pe un covor compus din resturi de mâncare, chiștoace și ambalaje. (Îl hrănim, vă jur, e gras ca un porc!)
Izgubilul nostru fură dopul de la cadă și-l ascunde pe unde poate - asta dacă nu sunt eu cu 2 secunde mai deșteaptă și-l ascund eu de el. Numai că și așa mi-l găsește uneori.
Izgubilul nostru îmi intră în dulapul de haine și mi le aruncă pe jos (asta făcea și Tonka, ex-pisica mea ante-maxiană, deci cumva sunt obișnuită). Ca să-l impiedic, blochez ușile cu o cariocă.
Izgubilul nostru stă pe ușă și dacă vreau s-o închid, nu pot. Dacă vreau să-l dau jos, dă cu laba și mă zgârie. Ar trebui să-l apuc de sus, dar nu pot, că n-am decât 1,55 m.
Izgubilul nostru îți sare în cada cu apă de baie când stai mai relaxat.
Izgubilul nostru își distruge sacul de nisip și-l împrăștie prin casă.
Izgubilul nostru își scoate rahații din litieră și se joacă cu ei prin bucătărie.
Izgubilul nostru își suge degetul, adică lăbuța, dar numai pe cea dreaptă.
Izgubilul nostru răstoarnă, trântește, fură și distruge.
Ccum să mai trăiesc eu cu un mâț ca el și să rămân și cu nervii întregi?

vineri, 5 februarie 2010

venită pă mail

A fost odata un evreu intelept. Si zicea el ca totul se poate reduce la ce ai in cap. Il chema Solomon.

Dupa el a venit un alt evreu intelept. Care zicea ca totul se reduce la ce ai in inima. Il chema Isus.

Dupa el, a venit un al treilea evreu intelept. Si zicea ca totul se poate reduce la ce ai in stomac. Il chema Marx.

Dupa el, a venit un al patrulea evreu intelept, si a zis ca totul se poate reduce la ce ai intre picioare. Il chema Freud.

In sfarsit, a venit un alt evreu, mai intelept decat toti si a zis: Totul e relativ. Il chema Einstein.


joi, 4 februarie 2010

probleme nocturne

Mă gândeam azi noapte, când nu puteam să dorm, că felul în care mă văd eu este altfel decât felulk în care mă văd ceilalți. Și mă refer strict la imaginea fizică.
Adică dacă mă uit în oglindă (și eu numai acolo mă văd pe mine), alunița de pe obraz îmi e pe stânga. Dacă m-ai întreba repede pe ce parte am alunița, aș zice pe stanga, pentru că acolo o văd eu în fiecare dimineața în oglinda mea din baie. Numai dacă m-aș gândi un pic sau mi-aș duce mâna la obraz, aș spune pe dreapta. Deci imaginea mea despre mine este invers, este în oglindă, în timp ce a celorlalți despre mine este așa cum este, adica pe dos. De-aia mi se și pare că în poze nu semăn cu mine în realitate, iar filmată sunt foarte strange.
Acuma, dacă aș fi o frumusețe cu trăsături simetrice, diferența dintre ce văd eu și ce văd ceilalți ar fi mică (și atunci mi s-ar părea sunt fotogenică sau că dau bine pe sticlă, sau nu). Dar pentru că nu-s, diferența este mare.
Și dacă atunci eu sunt mai frumoasă în realitate, dar mă văd urâtă în oglindă și-mi scade încrederea în mine? Sau dacă mă cred o superbitate și de fapt sunt super-nashpa?
Mare problemă.

miercuri, 3 februarie 2010

update-ul medical, nu?

Mă dor articulațiile. Toate. Cam de vreo lună. Adică mă dor toate locurile prin care se îndoaie omul. Mă dor de dimineață până seara, în special dimineața și niciodată noaptea. Și nici atunci când zac în cadă, în apă fierbinte, atunci nu mă doare nimic.
M-am dus la reumatolog. La particular, pentru că nu mai pot intra intr-un spital de stat fără să mă ia cu palpitații, amețeli și noduri în gât. Plus că la stat oricum nu te ascultă nimeni. Și ca să nu plătesc o consultație doar ca să-mi spună vreo fătucă doctoriță „du-te de-ți fă analizele”, m-am dus cu tot teancul de analize după mine, plus câteva făcute din proprie inițiativă pe care m-am gândit că mi le va cere (nu degeaba am citit atâta vreme referate de medicina pe net, nu?).
Doctorița, o femeie în vârstă, drăguță, amabilă. Nasol, m-am gândit, nu pot să mă cert cu o bătrână. Nici n-a fost nevoie, pentru că m-a puricat cu atenție atât pe mine, cât și pe hârtiile mele. Concluzia doamnei?
- Nu știu exact ce ar putea fi. Poate e ceva imunologic...
Când am auzit „imunologic”, am simțit cum mă ia cu leșin.
- Mai bine mergeți la Colentina, la reumatologie, la dr. Stefaniță...
Nuuu, nu mai vreau prin spitale!!!
Nu m-am dus nicăieri. Am căutat în schimb pe net ca să-mi dau seama ce vrea să zică cu „ceva imunologic” și era să fac o criză de râs. Dup-aia era să fac una de plâns.
Mâine mă duc la o altă reumatoloagă, tot particulară. Să-mi spună că n-am nimic, să-mi dea doar o cremă, să mă ung cu ea pe ici, pe colo și toată lumea să fie fericită.

marți, 2 februarie 2010

bolim

Așa din senin, evitând contactul cu persoanele bolnave și locurile aglomerate, am răcit. Prima jumătate a nopții trecute mi-am petrecut-o ascultând tusea seacă a colegului de pat, iar a doua mi-am petrecut-o mucind din greu din nasul propriu. De suflat nu se pune problema, că-mi dă borșul. Încă.
Ne dor gâturile și ni le tratăm cu Septolete și ceai fierbinte.

luni, 1 februarie 2010

cu capul

Aseară mi-am băgat foarfeca-n păr, așa, din senin. Și pentru că la spate nu am ochi, l-am chemat pe G să mă ajute. A luat anevoie foarfeca și a făcut ce i-am zis, respectiv hârști, hârști. Apoi s-a uitat la mine cu tristețe și mi-a zis că arăt la Elena Ceaușescu.
Am adormit cu greu, frământându-mă dacă oare am făcut bine ce am făcut. Tot mai bine decît să nu pot adormi pentru că mă frământă altele, mult mai grave. Așa măcar am visat-o pe o fostă colegă de job, care avea o freză pe care aș putea să i-o cer doamnei de la frizeria de la colț să mi-o facă. Dacă mai poate salva ceva.
Mă uit în oglindă și semăn cu mine în clasa a șasea. Cu freza asta nu-mi dai mai mult de 20 de ani, fir-ar să fie. Și eu sunt la o vârstă la care se presupune că trebuie să impun respect și autoritate.
Se spune că femeile își schimbă freza radical când sunt într-o criză. Io în ce-oi fi dacă nu m-am mai suportat într-atât, încât m-am ciuntit singură aseara?