vineri, 31 octombrie 2014

politice

Discuție aseară, înainte de somn, după ce-am stins lumina:

– Auzi? Noi mergem la vot?
Normal că mergem!
– Și cu cine votăm? Mie nu-mi place niciunul.
– Nici mie. Dar asta avem, cu asta defilăm. Habar n-am, Macovei și Johannis. Sau direct Johannis, că tot aia e.
– Mda.
– No hai, că dacă tot te-ai cuplat cu Wagner, nu ți-o cădea mâna să pui ștampila pe Johannis. 

(asta, ultima, i-am zis-o numa' în gând, că deja ne luase somnul)

DIY: costum de halloween în 30 de secunde

Normal, mi-a spus că-i trebuie costum de Halloween a doua zi la școală abia seara, pe la ora zece. De unde, păcatele mele, să scot eu costum creepy la ora asta? Ei bine, se poate!

Pasul 1: Gând
Am stat 5 secunde, m-am gândit, mi-am zis „Fantomă!“ și am dat fuga la cutia cu lenjerie.

Pasul 2: Foraj
Am căutat un cearșaf alb, numai că noi nu avem decât lenjerie colorată, am găsit totuși o față de pernă albă. Ceea ce mi-a luat vreo 10 secunde.

Pasul 3: Ciopârțit
Am tăiat-o pe una din laturi (cealaltă era deja deschisă) și i-am tras două găuri la ochi – alte 10 secunde.

Pasul 4: Deturnare
Decis în fracțiunea unei secunde că nu prea arată a fantomă, ci mai degrabă a Ku Klux Klan.

Pasul 5: Logo
Scris cu marker KKK pe „costum“ pentru înlăturarea oricăror dubii – 5 secunde.

Happy Halloween!

guilty pleasures

Mă numesc Mara și sunt dependentă de supe vietnameze Vifon. Na, că am zis-o!
Pun pariu că majoritatea dintre voi habar nu au ce e Vifonul, căci am o bănuială că mâncați doar hrană sănătoasă. Iar supa Vifon cu siguranță se situează în tabăra cealaltă, chiar și numai pentru că este foarte, foarte sărată (nemaivorbind că sunt trecute vreo 5 E-uri în plicul de condimente și alte 5 pe nudălși). Să vă povestesc.
Prima oară când am mâncat o supă similară a fost când eram mică și când mătușă-mea, care pe atunci locuia în Taiwan, ne-a adus tot felul de curiozități: animale de pluș care lătrau, tricouri cu luminițe, adidași de plastic colorați și noodles la cutie de polistiren (era pe timpul comunismului, da?). Când am simțit gustul ăla, m-am îndrăgostit pe loc. A fost însă o dragoste fulgerătoare, căci supa s-a terminat repede și eu am rămas cu ochii în soare.
Au trecut mulți ani până când au ajuns supele vietnameze și pe rafturile magazinelor noastre. Iar când ne-am regăsit, dragostea s-a reaprins de parcă ar fi fost ieri. Sigur, n-am văzut niciodată pe nimeni să-și pună așa ceva în coș, doar eu și cu prietena mea consumam asemenea orori. Nu zilnic, dar destul de des, mai ales că în perioada aceea la noi în frigider găseai doar crenvurști, icre și conserve de ton. Deci o supă caldă la vremea ei nu era de subestimat.
Acum m-am maturizat, am copii, pe care-i hrănesc sănătos, sunt destul de conștientă de ce bag la maț. Dar am uneori derapaje. Și în ciuda faptului că avem mereu supă sau ciorbă în frigider (VK e foarte ciorbară și cere zilnic „Suppe“), avem și-n debara câte-o supă instant sau două. Pe care, evident, doar eu le mănânc din familie, și mereu ascunsă, pe șestache, să nu mă vadă copiii.
Îmi deschid punga cu foarfeca și extrag cele două pliculețe, cel de ulei și cel de condimente, chimie curată. Apoi frâng nudălșii bucățele prin pungă, ca să nu fie prea lungi și îi torn într-un bol, împreună cu conțintul celor două pliculețe. Torn apă fierbinte deasupra, aștept nerăbdătoare să se umfle pastele și-apoi le savurez, întâi zeama, apoi tăițeii. Sigur, dup-aceea beau o tonă de apă la cât de sărată a fost toată povestea, dar ce mai contează? Cu mustrările de conștiință e mai greu, iar ai băgat chimicale în tine. Dar ce să fac dacă nu mă pot abține? Unele sunt dependente de ciocolată, altele de cupcakes, torturi sau mai știu eu ce bazaconii dulci. De ce nu mi-ar fi permis să rad și eu din când în când câte un Vifon? Căci după, mănânc o lună numai chestii sănătoase.

joi, 30 octombrie 2014

măi, oameni buni, măi!

Mă tot gândesc dacă n-ar trebui să fac ceva cu blogul ăsta. Adică să-l fac mai frumușel, să-l upgradez și faceliftuiesc, căci e ca ruda săracă de la țară printre celelalte falnice bloguri.
E adevărat, îi schimb hainele regulat, aproape sezonier îi iau câte-un outfit nou, chiar dacă e mai second hand, așa. Îl mențin curățel să nu râdă lumea de el și să nu se rușineze când se privește singur în oglindă, dar parcă tot nu e suficient. L-am surprins uitându-se cu jind la celelalte bloguri. Sigur, încă nu mi-a spus-o, dar sunt convinsă că ar vrea să arate și el la fel. Poate chiar își dorește să-i aducă Moș Crăciun vreo operație estetică, cine știe?
Îl înțeleg, zău că da. Chiar dacă uneori mă enervează atât de tare, că mă jur că-l închid chiar de a doua zi. După care se potolește, mă lasă să mă calmez și lucrurile intră pe făgaș normal.
Voi ce ziceți? Merită să strâng cureaua și să pun bani deoparte pentru un chirurg și țoale de firmă? Sau voi îl apreciați și așa și mai bine îmi cumpăr mie ceva de banii ăia? Ce să fac, ce să fac? Zău că nu știu.
Am să pun un sondaj de vot pe coloana din dreapta, așa, că tot suntem în mood de alegeri.

miercuri, 29 octombrie 2014

pacificatorul

– Azi iar și-au bătut joc de X.
– Cine?
– Y și Z.
– Ah, băieții „grozavi“ ai clasei!
– Da, eram la ora de sport și X nu juca bine, știi, el nu e așa talentat la fotbal și Y i-a zis „Băi, hadicapatule“ și Z l-a făcut „tâmpit“. Și au mai zis și ceilalți, dar nu așa urât.
– Și? Tu ce-ai zis?

marți, 28 octombrie 2014

trec anii

Sunt zile bune, dar sunt și zile rele. Zile în care mă simt bătrână.
Până-n treizeci am crescut frumos, apoi am avut perioada în care m-am simțit grozav. În prag de patruzeci constat că mă degradez, că a început procesul, m-a ajuns și pe mine, de ce mă credeam mai specială? Câtă mândrie când îmi arătam picioarele în șort acum două-trei veri! Ce talie suplă, ce umeri adolescentini!
Nu mai sunt eu cea din oglindă în unele dimineți. Apar linii pe corp de la un punct încolo, oricât de zveltă aș fi, urme de trecere a anilor. Pielea nu mai e la fel de elastică, iar carnea nu mai e tare, îmi făcea plăcere să pun mâna pe mine, acum sunt altfel, nu mai e frăgezime, mă usuc.
Și părul, părul nu mai e des, strălucitor, plin de vigoare, aproape rebel. Pletele s-au subțiat, fire albe îmi răsar pe la tâmple, ce bine că există vopsele. Mama?
Mă uit la fetele de douăzeci de ani, au jumătate vârsta mea, eram ca ele. Și la fel de stupidă, slavă cerului că am îmbătrânit. Oare?
Am aceleași kilograme din liceu și totuși hainele nu îmi mai stau la fel. Jeanși, bluze colorate, hanorace lălâi și teniși, echipament de-o viață care acum mă trădează, făcându-mă să arăt aproape ridicol. De ce mă plac cel mai mult pe tocuri, cu fuste cuminți și culori potolite? E dureros.
Mă gândesc tot mai des la viața mea de-acum încolo. Non-viața viitoare. Îmbătrânind treptat, putrezind pe dinăuntru, mirosuri de bătrân, emanând în jur un iz de stătut. Ce-o să mă fac?

luni, 27 octombrie 2014

omul de zăpadă

Pesemne că prima zăpadă a anului a lăsat urme adânci în psihicul fragil al copilei.
După ce ne-am fâțâit puțin prin zăpadă în fața blocului, după ce am prins niște fulgi cu limba și am făcut un mini-om-de-zăpadă, și-a ridicat privirea înțeleaptă spre entuziasmul meu și mi-a zis: „Komm wir gehen lieber nach Hause.“ (Hai, mai bine, să mergem acasă.)
Dormise mult după-amiază, iar micuța noastră escapadă printre fulgi n-a obosit-o cum se cuvine pentru seară. La ora de culcare, maică-mea a stins lumină și televizor, și a declarat stingerea. Pe întuneric fata încerca ba să mai citească, ba să se joace cu ursulețul. Din când în când maică-mea o ruga să se culce, dându-i diverse argumente logice, gen Hai să ne culcăm, că e târziu, Hai să ne culcăm, că toți copiii dorm, Hai să ne culcăm, că e întuneric și alte motive care nu țineau deloc la fată și pe care le demonta cu diverse explicații logice pentru ea. La un moment dat, exasperată și terminându-i-se motivele, maică-mea zice „Komm wir legen uns schlafen, vielleicht schneit es im Haus“ (Hai să ne culcăm, că poate ninge în casă). Auzind una ca asta, fata și-a strâns ursul la piept și s-a ghemuit, evident înfricoșată, sub plapumă lângă mama. Și cu ciuful ițindu-se de-un deget de sub marginea plăpumii, îi șoptește maică-mii la ureche: „Ich will nicht dass die Scheemänner ins Haus kommen!“ (Nu vreau să ne intre oamenii de zăpadă în casă!)
Prima zăpadă a anului a lăsat cu siguranță urme adânci în psihicul copilei...


vineri, 24 octombrie 2014

construim amintiri

Una dintre cele mai puternice amintiri din copilăria mea este o seară în care am tras o joacă pe cinste cu frate-meu și cu maică-mea. Să fi tot avut vreo doisprezece ani și frate-meu patru. Era chiar înainte de culcare, mama încercase probabil să ne culce și noi ne împotriveam, ca de obicei. Nu-mi amintesc, desigur, de la ce a pornit toată povestea, dar la un moment dat am început să aruncăm cu plușuri și perne unii în alții. Ascunși care pe unde putea, sub birou, după ușa dulapului sau la adăpostul tăbliei patului, ajunseserăm să ne proiectăm în capete tot ce ne pica în mână – jucării mari și mici, cuburi de plastic, biluțe, orice putea funcționa ca muniție. Printre hohote de râs, cu obraji înflăcărați și plete transpirate de atâta joacă. O seară în care mama a lăsat treburile zilnice deoparte și în care s-a jucat cot la cot cu noi. O seară care a rămas la fel de vie în amintirea mea și acum, după aproape trei decenii.
Acum mă aflu eu în rolul mamei. Am tot doi copii însă, spre deosebire de mama, partenerul meu de viață mă ajută cu ei și, în plus, o am și pe ea, pe mama, ajutor de nădejde. Și totuși, atât de scurtă e ziua și atâtea lucruri sunt de făcut, încât de multe ori realizez că nu am timp suficient pentru copiii mei. Dimineața strâng prin bucătărie și pun rufe la spălat, ziua job, spre seară fug la cumpărături, deretic prin casă sau scriu două vorbe pe blog. Și copiii? Ei când primesc atenția cuvenită? Lor când le acord timpul meu doar pentru ei? Îmi revine atunci în minte scena de seară cu joaca memorabilă din copilărie și totul devine dintr-odată foarte vesel. 
Poate că pentru vecini e puțin deranjant să audă chiote și râsete în timp ce vizionează filmul de seară, poate că pe omul meu îl îngrijorează că, tot țopăind în pat și aruncându-ne peste maldărul de perne, riscă să-și odihnească discopatia într-un pat rupt, poate că se mai lasă cu lovituri din neatenție și aterizări bruște pe parchet, dar pentru mine și copii e un timp care e numai al nostru. Sunt serile de după baie, în care dăm muzica tare, ne gâdilăm și ne tăvălim prin pat, ne izbim cu plușurile-n cap, executăm salturi artistice în plapuma adunată ghem, ne prefacem că mușcăm și ciupim, râdem și uităm de grijile noastre mici și mari. Sunt serile acelea cu hohote de râs, obraji înflăcărați și plete transpirate de atâta joacă. Și care, sunt sigură, vor fi mai apreciate de ei decât orice avere.

joi, 23 octombrie 2014

hârjoneală de copii

Seară. Max și Vera se joacă. El o necăjește, o provoacă, ea țipă și-l împinge. El se plictisește, ea are treabă. Și-l alungă de lângă ea:
– Geh weg von hier! (Pleacă de-aici!)
Max se amuză și o ciupește ușor de copane.
– Lass miiiich! (Lasă-măăă!) se zbate fata.
Max râde și se preface c-o mușcă de spate.
– Maaax! țipă Vera disperată și recurge la ultima soluție. Geh und mach deine Aufgaben! (Du-te și fă-ți temele!)

testing toshiba

Acum trei ani, când mi-a sugerat prima oară că există tablete pe lumea asta și că ar vrea și el una, am spus „Nici vorbă! Avem un calculator în casă cu acces la internet, poți să te joci seara, n-ai nevoie de tabletă!“. Oricum, erau și cam scumpe pe-atunci.
A continuat să-mi amintească periodic că există tablete, dar nu s-a ales decât cu un telefon, acum doi ani. Pe măsură ce a trecut timpul însă am început să mă obișnuiesc și eu cu ideea unei tabete în viața copilului și, pentru că a continuat să își dorească, anul trecut Moș Crăciun i-a adus o tabletă: micuță, simpluță, ieftinuță, pentru începători, dar totuși tabletă. Nici nu vă puteți imagina fericirea din ochii copilului – mai ales că era în etapa în care se întreba dacă există sau nu Moșul. După ce-a primit-o, mult timp a fost convins că Moșul există, căci de la mine ar fi fost imposibil să primească așa ceva, nu?
A mai trecut un an, am învățat și eu să folosesc un asemenea device, iar copilul să priceapă diferențele între tablete simple și tablete performante. Căci nu mai joacă „Nu te supăra, frate!“ copiii din ziua de azi când își petrec după-amiezele la prieteni sau colegi de clasă. Iar când se întorc, parcă vorbesc limbi străine, pomenind tot felul de firme și denumiri de gadgeturi de care încerci să te ferești cât poți. Sau nu. Căci acceptând să testez tableta Toshiba Windows Encore 2, am spus „da“ tehnologiei, a căzut și ultimul bastion al apărării împotriva progresului, am capitulat. (Era și timpul.)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...