vineri, 24 octombrie 2014

construim amintiri

Una dintre cele mai puternice amintiri din copilăria mea este o seară în care am tras o joacă pe cinste cu frate-meu și cu maică-mea. Să fi tot avut vreo doisprezece ani și frate-meu patru. Era chiar înainte de culcare, mama încercase probabil să ne culce și noi ne împotriveam, ca de obicei. Nu-mi amintesc, desigur, de la ce a pornit toată povestea, dar la un moment dat am început să aruncăm cu plușuri și perne unii în alții. Ascunși care pe unde putea, sub birou, după ușa dulapului sau la adăpostul tăbliei patului, ajunseserăm să ne proiectăm în capete tot ce ne pica în mână – jucării mari și mici, cuburi de plastic, biluțe, orice putea funcționa ca muniție. Printre hohote de râs, cu obraji înflăcărați și plete transpirate de atâta joacă. O seară în care mama a lăsat treburile zilnice deoparte și în care s-a jucat cot la cot cu noi. O seară care a rămas la fel de vie în amintirea mea și acum, după aproape trei decenii.
Acum mă aflu eu în rolul mamei. Am tot doi copii însă, spre deosebire de mama, partenerul meu de viață mă ajută cu ei și, în plus, o am și pe ea, pe mama, ajutor de nădejde. Și totuși, atât de scurtă e ziua și atâtea lucruri sunt de făcut, încât de multe ori realizez că nu am timp suficient pentru copiii mei. Dimineața strâng prin bucătărie și pun rufe la spălat, ziua job, spre seară fug la cumpărături, deretic prin casă sau scriu două vorbe pe blog. Și copiii? Ei când primesc atenția cuvenită? Lor când le acord timpul meu doar pentru ei? Îmi revine atunci în minte scena de seară cu joaca memorabilă din copilărie și totul devine dintr-odată foarte vesel. 
Poate că pentru vecini e puțin deranjant să audă chiote și râsete în timp ce vizionează filmul de seară, poate că pe omul meu îl îngrijorează că, tot țopăind în pat și aruncându-ne peste maldărul de perne, riscă să-și odihnească discopatia într-un pat rupt, poate că se mai lasă cu lovituri din neatenție și aterizări bruște pe parchet, dar pentru mine și copii e un timp care e numai al nostru. Sunt serile de după baie, în care dăm muzica tare, ne gâdilăm și ne tăvălim prin pat, ne izbim cu plușurile-n cap, executăm salturi artistice în plapuma adunată ghem, ne prefacem că mușcăm și ciupim, râdem și uităm de grijile noastre mici și mari. Sunt serile acelea cu hohote de râs, obraji înflăcărați și plete transpirate de atâta joacă. Și care, sunt sigură, vor fi mai apreciate de ei decât orice avere.

joi, 23 octombrie 2014

hârjoneală de copii

Seară. Max și Vera se joacă. El o necăjește, o provoacă, ea țipă și-l împinge. El se plictisește, ea are treabă. Și-l alungă de lângă ea:
– Geh weg von hier! (Pleacă de-aici!)
Max se amuză și o ciupește ușor de copane.
– Lass miiiich! (Lasă-măăă!) se zbate fata.
Max râde și se preface c-o mușcă de spate.
– Maaax! țipă Vera disperată și recurge la ultima soluție. Geh und mach deine Aufgaben! (Du-te și fă-ți temele!)

testing toshiba

Acum trei ani, când mi-a sugerat prima oară că există tablete pe lumea asta și că ar vrea și el una, am spus „Nici vorbă! Avem un calculator în casă cu acces la internet, poți să te joci seara, n-ai nevoie de tabletă!“. Oricum, erau și cam scumpe pe-atunci.
A continuat să-mi amintească periodic că există tablete, dar nu s-a ales decât cu un telefon, acum doi ani. Pe măsură ce a trecut timpul însă am început să mă obișnuiesc și eu cu ideea unei tabete în viața copilului și, pentru că a continuat să își dorească, anul trecut Moș Crăciun i-a adus o tabletă: micuță, simpluță, ieftinuță, pentru începători, dar totuși tabletă. Nici nu vă puteți imagina fericirea din ochii copilului – mai ales că era în etapa în care se întreba dacă există sau nu Moșul. După ce-a primit-o, mult timp a fost convins că Moșul există, căci de la mine ar fi fost imposibil să primească așa ceva, nu?
A mai trecut un an, am învățat și eu să folosesc un asemenea device, iar copilul să priceapă diferențele între tablete simple și tablete performante. Căci nu mai joacă „Nu te supăra, frate!“ copiii din ziua de azi când își petrec după-amiezele la prieteni sau colegi de clasă. Iar când se întorc, parcă vorbesc limbi străine, pomenind tot felul de firme și denumiri de gadgeturi de care încerci să te ferești cât poți. Sau nu. Căci acceptând să testez tableta Toshiba Windows Encore 2, am spus „da“ tehnologiei, a căzut și ultimul bastion al apărării împotriva progresului, am capitulat. (Era și timpul.)

miercuri, 22 octombrie 2014

fraierilor cât mai multe culegeri!

Copilul meu își face lecțiile singur. Nu stau lângă el și nici nu-l verific de fiecare dată. Când nu știe ceva, întreabă. E un copil cu o inteligență medie, de la școală îmi vine de regulă cu FB, deci consider că se poate descurca singur cu manualele, mergem pe încredere. Și dacă nu poate, înseamnă că e ceva în neregulă cu ei, nu cu el, și el să fie sănătos! Refuz ideea de meditații, de lucrat acasă suplimentar, de lecții până seara târziu. Face cât poate, astfel încât să-i rămână timp și pentru sport, și pentru jucat minimum o jumătate de oră pe zi (de regulă, cu Lego). S-a întâmplat de vreo două ori să nu termine lecțiile la timp din cauză că erau prea multe și i-am permis să meargă a doua zi la școală cu ele nefăcute. Asumat, cu explicație sinceră pregătită pentru învățătoare. Și cu stilul ăsta de a privi școala încercăm să ne descurcăm cu sistemul nostru de învățământ vechi și prost. Luăm la cunoștință mizeriile din el cu detașare și încercăm să nu ne lăsăm afectați prea tare. Până când mai vine copilul la mine și se plânge de câte-o gogomănie ca asta.

Îmi scapă mie ceva? Poate reușiți voi, pe mine mă depășește.
După ce a încercat și el, și maică-mea, am încercat și eu. Nu iese, frate! Pare să fie o greșeală, din nou. Ah, câte greșeli îmi semnalează ei aproape săptămânal în câte-un manual sau culegere și eu nu-i bag în seamă, crezând că exagerează! Doar câteodată îmi mai bag nasul în carte și constat că nu, nu-i tâmpit copilul, ci manualul. Și mă întreb, din nou, de ce dăm banii pe toate prostiile astea de culegeri cu care ne îndopăm copiii, prost alcătuite, făcute pe genunchi, pline de greșeli, mijloace de stors banii de la părinți, fraierii, vor genii, să pompeze culegeri în plozi, ce contează că sunt greșite? De ce acceptăm să ne vândă școlile toate mizeriile astea, de ce suntem cretini?
La ședința cu părinții de anul ăsta – clasa a treia – a circulat prin bănci un set de 4 culegeri suplimentare (10 lei bucata sau ceva de genul). Învățătoarea ne-a zis că nu vom avea timp de făcut în clasă din ele, cu siguranță nu, poate doar din cea de ortografie română, deși preferă să facă niște copii xerox pentru cele 2-3 dăți în care vor apuca s-o folosească. Dar, desigur, părinții sunt liberi să comande. Rezultatul? Jumătate din părinți le-au comandat pe toate, trei sferturi și-au luat câte două și toți pe cea de ortografie. Toți în afară de mine. Am refuzat pur și simplu. Mi s-au părut prea multe cărți de cărat, prea mulți bani aruncați, prea mult timp alocat temelor. Iar dacă vor face din ea, l-am instruit pe Max să ridice mâna și să spună că el nu o are, că mama lui a refuzat s-o cumpere, pentru că i se par prea multe manuale. Și că are voie să vină cu insuficient acasă din cauza asta. După care, la câteva zile, m-am gândit dacă oare am procedat bine, dacă nu se va simți prost că toți au culegere de ortografie și el nu.
Ei bine, nu. Nu se va simți prost nici el, nici eu. Căci la câte greșeli conțin toate mizeriile care ni se bagă pe gât și nu moca, nu pot decât să mă felicit că n-am dat banii pe încă una!

lăudăroșenie maximă, dat mare și făleală

Când era Max mic, mi l-au pus pe copertă la revista de copii a trustului. Sigur că mie mi se părea cel-mai-suberbissim-copil-din-lume, cea mai reușită copertă ever, super-copilul! Acuma, privind mai critic în urmă, îmi dau seama că era un copil ca toți copiii, rotofei și drăgălaș, dar nicidecum rupt din soare. Evident, când mă uit la el așa mare, în timp ce se joacă, mănâncă sau scrie, mi se pare, din nou, celmaicel. Defect de mamă, asta e, nu cred că-s singura, probabil toate pățim la fel.
Sigur că șapte ani mai târziu, hop, altu' puradelu' pe copertă. Evident că și pe asta mi-o văd de-o frumusețe covârșitoare, viitor super-model de talie internațională, împingându-le de pe podiumuri cu vârful tocului pe toate modelinele actuale. Căci, nu-i așa, fiecare cioară cu puii ei.
No bine, acestea fiind spuse lăudate, cine dorește poză cu prințesa mea e invitat să facă vânzare trustului și să cumpere revista de noiembrie de la chioșc.

marți, 21 octombrie 2014

sunt unele lucruri care mă scot din sărite

Urc în 66, îmi arunc ochii roată prin bus, nu era foarte aglomerat, dar locurile pe scaune totuși ocupate. Mă prind de o bară, undeva pe la mijloc. Lângă mine, o femeie gravidă, să fi tot fost în șapte-opt luni după mărime, tot în picioare, ținându-se de aceeași bară. Blondă, mărunțică, slăbuță cam cât mine, n-aveai cum să nu vezi că e însărcinată. Lângă noi, pe scaune, doi bărbați în jur de 45-50 și o tipă 20+. Toți trei privind absenți în zare. Mă uit la burta femeii, era al naibii de vizibilă. Mă dau doi pași în spate, să nu cumva să obstrucționez vederea spre burtă și aștept. O stație, două stații, trei stații, nimic. Între timp, tot priveam în jur să văd dacă mai e careva care a observat că o gravidă cu sarcină înaintată stă în picioare sau e o iluzie optică de-a mea după o zi de job. Neah, nimeni nu părea să observe. Și în tot acest timp simțeam cum mi se urcă dracii încet, de la stomac în gât, până-nvârful urechilor și apoi pe creier. Când au ajuns acolo, am simțit că nu mă mai pot abține.
Mă uit țintă la unul dintre bărbați și, după cum era de așteptat, după câteva secunde întoarce privirea spre mine. Zâmbesc și ridic din sprâncene, făcând semn cu ochii spre burta femeii. El se face într-o primă fază că nu pricepe, apoi bâiguie ceva și dă să se ridice, mormâind că n-a observat. Gravida spune timid că nu e nevoie, că oricum va coborî la prima. 
– N-ați văzut-o până acum, nu? întreb furioasă. Doi bărbați și o fată tânără n-ați observat o gravidă care stă în picioare chiar aici!
Când m-a auzit, tânăra care stătea pe scaun, practic, aproape sub burta însărcinatei, a dat să se ridice repede și ea.
– De trei stații vă urmăresc, să văd dacă se scoală vreunul. Ați lăsat o gravidă să stea în picioare lângă voi. Sunteți mișto toți trei! le-am aruncat peste umăr și m-am întors să cobor, lăsându-i în urma mea cu fețe vinovate, oscilând între a se ridica sau a rămâne pe scaune.
Din spatele meu am auzit coborând un „mulțumesc“ timid, aproape șoptit la ureche.

luni, 20 octombrie 2014

nu se lasă, nu se lasă

– Bitte gib mir den Pakadei! (Dă-mi, te rog, papagalul) îmi spune fata.
Mă fac că nu pricep și o întreb:
– Was soll ich dir geben? (Ce să-ți dau?)
Tace, știe că nu poate spune PAPAGAI, îi iese mereu PACADAI, așa că nu zice nimic. Ca să mă mai amuz puțin de adorabila-i pronunție cu pacadai-ul, îi arăt papagalul de pluș dorit și o întreb:
– Na, was ist das? (Păi, ce-i ăsta?)
Se gândește un pic, nu-i vine să-i spună pe nume, știe că n-o va nimeri. Așa că mi-o trântește scurt:
– Ein Vogel! (O pasăre!) ia papagalul și pleacă.



duminică, 19 octombrie 2014

povestea ozn-ului ikedoo de ieri

Am fost ieri la evenimentul Ikedoo. Am înscris băiatul dimineață, l-am predat, după care m-am apucat să bat mall-ul în lung și-n lat, în sus și-n jos, oblic și invers, de am învățat pe dinafară toată marfa fiecărui magazin – e și tare greu, la cât de mare e Plaza.
După vreo oră și jumătate, când am dat pe la țarcul cu copii, Max molfăia la un senviș, ușor plictisit. Mi-a povestit că a și plouat între timp (le-au dat pelerine), au decupat țevi, le-au încălzit la capete și le-au tasat, apoi le-au dat găuri cu bormașina. Vrei să mergem acasă? l-am întrebat. Nu încă, stai să văd ce se mai întâmplă. Și am plecat într-o a doua tură de Mall, în caz că mi-a scăpat vreun tricou sau vreo șosetă nepipăită și întoarsă pe toate părțile.
Când am revenit din nou, pe la 15.00, legau țevile de mai sus între ele cu șoricei din ăia de cabluri. Părea destul de ocupat filius și mi-a zis că partea a doua a fost mai ok decât prima (ieșise soarele de tot între timp). Am mai stat puțin până fiecare grupă a asamplat toată povestea, apoi ne-am subtilizat la KFC, căci munca în aer liber îi făcuse din nou foame (respect, Ikedoo!). Prin urmare, lansare OZN-ului a fost privită de noi de la etajul mallului, molfăind niște strips-uri picante.

Foarte bine organizată povestea, copiii au fost împărțiți pe grupe, max. 10 bucăți/ grupă, cu câte doi instructori, toți participanții cu tricouri Ikedoo colorate, cu etichete cu nume. Semnătura părintelui la predare și la primire – normal, la cei 200 de copii câți au fost, era nevoie să se știe care, unde și cum. Au muncit pe bune ăștia mici, au tăiat cu bomfaierul (cred că așa-i zice), au dat găuri cu bormașine adevărate. Cred că a fost uuun pic cam lung evenimentul, dar la cât de complicată a fost construcția aia din țevăraie, zău că lucrurile s-au desfășurat repede. Serios, noi ne încurcăm în niște montări de răftulețe Ikea, iar oamenii ăia au construit de la zero o rețea de țevi împreună cu niște copii (respect again, Ikedoo!)
Bineînțeles că am făcut și eu poze, dar din motive necunoscute mie, pozele din telefonul meu pur și simplu nu vor să coboare în calculator în dimineața asta. Așa că le-am luat pe cele de pe pagina de FB a lu Ikedoo.


vineri, 17 octombrie 2014

cum mi-am dat sala

Rămăsesem datoare cu povestea examenului teoretic. Așadar:
Se făcea că era o superbă dimineață de luni în octombrie când, înarmată cu un sac de cunoștințe dobândite în weekendul anterior prin efectuarea a puzderie de chestionare până am simțit că-mi ia foc creierul, am pornit spre sediul DRPCIV Pipera în scopuri precise de examinare teoretică. Am găsit clădirea, am găsit ghișeul, m-am așezat la coadă. Căci fiind instituție de stat, e cu coadă. În jumătatea de oră pe care am petrecut-o așteptând la sus numita coadă, a început să mă doară spatele de la stat în picioare, dar am și avut timp berechet să-mi fac o nouă prietenă, Augustina, o tipă cam de vârsta mea, care stătea în spatele meu, copil vârstă școlară, timp de învățat printre picături, poveste similară cu a mea, stat la taclale până la ghișeu. Însă când am ajuns în cele din urmă în față, după ce mi-a făcut poză și mi-a verificat actele, doamna de la ghișeu mi-a spus că figurez a fi făcut școala cu un instructor al cărui atestat e expirat. Ei, da, e trecut primul instructor, o linșitesc eu, dar am terminat cu altul, pentru că l-am schimbat, n-am fost mulțumită. Păi, da, îmi replică doamna, dar la dvs. în fișă scrie că ați terminat cu el, iar mie îmi arată sistemul că are atestatul expirat de pe întâi a zecea, iar dvs. ați terminat pe opt a zecea, nu puteți intra în examen, mergeți înapoi la școală să vă schimbe fișa.
Am crezut că fac poc. După ce mă trezistem cu noaptea-n cap să fiu prima-n Pipera, după ce-am stat o juma' de oră la coadă, nu puteam intra în examen. Din cauză că-mi trecuseră în fișă instructorul vechi, pe care, by the way, l-au și dat afară după mai multe plângeri din partea elevilor și acum figura la poliție ca fiind fără atestat. Great!
Să sun la școala de șoferi mi se părea prea puțin la nervii pe care-i aveam. L-am sunat direct pe patron și i-am spus să rezolve. M-a sunat apoi secretara școlii și mi-a spus să vin, că-mi pregătește foaia, își cer scuze, au mai avut probleme din cauza asta. Really? Și nu v-a dat prin cap că aș putea avea și eu? Țup în metrou, fugi la școala de șoferi. Însă între timp am simțit că mă enervez din ce în ce mai tare și că nu, nu am făcut destul ca să echilibrez povestea, cu o foaie rectificată nu mi se face primăvară în suflet. Astfel încât, ajunsă la școala, în timp ce-mi luam foaia bună, i-am explicat secretarei pe un ton ce nu lăsa loc de dat la întors să-l sune pe șeful, căci eu sunt mult prea nervoasă acum și nu iese bine, și să-i spună că sunt foarte, foarte supărată. Pentru că, unul la mână, am fost pusă pe drumuri aiurea și am piedut deja jumătate de azi, doi la mână, am făcut zece ședințe, zece!, cu un  instructor care apoi a fost a dat afară de „bun“ ce era, deci practic cu un necalificat, zece ședințe aiurea pe timpul și banii mei, plus că mi s-au schimbat trei mașini diferite dintre care ultima are kilometrajul defect, trei la mână, orele de teorie sunt o glumă, predate de o domnișoară care dictează ca la clasa a doua și la sfârșit măsluiește testele, sfătuindu-ne să le completăm cu creion ca să luăm punctajul de trecere, adunând toate aceste nemulțumiri cred că sunt îndreptățită să cer două sedințe oferite gratis din partea casei înainte de examen. Să-i transmită asta șefului și să mă sune, să-mi spună, altminteri există și alte variante, OPC-ul abia așteaptă!
Când am făcut iar țup la metrou, m-a sunat șefu'. Ce vă nemulțumește, doamna Wagner? Asta, asta și asta, același discurs, acultat cu atenție de șef și de alți pasageri de pe peron, care așteptau și ei metroul. Interlocutorul meu a concluzionat că sunt chestii grave, lucru cu care am fost perfect de acord. Și pentru a remedia situația, mi-a propus să-mi dea nu două, ci direct cinci ședințe din partea casei. Ce-i drept, nu înainte de examen, ci începând chiar de a doua zi. M-am gândit că până la urmă e fair enough și ne-am despărțit amiabil, după ce ne-am cerut scuze reciproc pentru toate neplăcerile create unul altuia.
Ajunsă înapoi în Pipera am constatat că între timp cozile se făcuseră și mai mari la ghișeuri. M-am băgat în față cu acordul doamnei de la ghișeu și după două minute mă aflam în fața calculatorului cu întrebări. După ce-am bușit vreo două chiar la început, mi-am tras două palme mentale și mi-am zis că ar fi cazul să las deoparte nervii și agitația și să mă concentrez. Am luat 23 de puncte!
Peste o lună am proba de traseu.

joi, 16 octombrie 2014

confuzii politice

– Auzi? o întreb eu pe o colegă. Dar cine mai candidează în afară de ăștia trei? Adică Macovei a ocupat Facebookul, iar Ponta și Iohannis intersecțiile. Mai e și altcineva?
– Ba e și Udrea în intersecții, n-ai văzut-o?
– Nu.
– E și la tine acolo.
– Pe bune? Eu n-am văzut-o și doar trec zilnic.
În drum spre casă, casc ochii din curiozitate pe la bannere. Deasupra unui banner mare cu Iohannis, un banner mai mititel, alb, cu o cască galbenă și de sub cască iese capul doamnei Udrea. Și-atunci îmi pică fisa: fusese tot timpul acolo, numai că eu crezusem că e ceva reclamă la Dedeman...
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...