Să încep cu pansamentul mai mic, Miki-de-la-pansamente mi-a spus că rana s-a închis deja și mi l-a pus mai mult de alint. Prima oară când mi-au schimbat pansamentul, a doua zi după operație, am nimerit în tura lui Miki. Când mi-a smuls leucoplastul, din mai multe mișcări – era din cel zdravăn, clasic, dar de culoare albă, care lipește pentru 100 de ani -, am țipat de durere. Pur și simplu nu m-am putut abține, după care mi-am cerut scuze. Știam că n-are ce să doară, leucoplastul nu doare (că doar nici când mă epilez nu țip), și totuși a făcut-o. A doua oară mi l-a dezlipit o altă asistentă, încet, cu grijă. După o mică atenție din partea mea spre Miki-de-la-pansamente, n-a mai durut nici la ea.
Trag încet de un colț, se desprinde ușor, nu mă doare. Cu stânga prind de pansament, cu dreapta țin de piele, până l-am scos pe tot. O gaură mică, în formă de semilună, cu o crustă subțire. Arată ca o înțepătură de cuțit, de bisturiu. Asta probabil că și e. Plus două puncte mai sus, acolo a fost cusută drena de piele, asta am văzut când mi-au arătat drena după ce mi-au scos-o – un tub lung de vreo douăzeci de centimetri, gros cât degetul meu mic, cu două ațe verzi cusute de el. Trei asistente s-au chinuit să mi-l scoată, eu țipam de durere, ele transpirau. A durat mult, au lucrat cu pauze, iar la sfârșit mi-au zis că n-au mai scos nicio drenă atât de greu. Normal că trebuia să fiu eu mai cu moț în ceva, dacă se poate în ceva dureros.
E rândul pansamentului mare. Inima nu-mi mai bate așa tare, pansamentul mic a fost încălzirea. Folosind aceeași metodă – trag cu stânga, țin cu dreapta – desprind încet, centimetru după centimetru, tot pansamentul, începând de sus. Deja se vede capătul de sus al operației, n-arată rău. Asta îmi dă curaj și operez mai departe, scot tot pansamentul, apoi îl arunc la gunoi.
Mă uit în oglindă. O linie lungă cam cât palma mea, pornind din punctul în care se unesc coastele, până sub buric, cu mici linii transversale, plasate cam la distanță de 1 cm și jumătate una de alta. Nu perfect drepte, dar drepte. Pe alocuri, cojițe – să nu trag de ele, mi-a zis Miki-de-la-pansamente! Nu trag, mi-e frică. Nici nu ating.
În partea de sus arată curat, în partea de jos, în jurul buricului, pielea e vineție. Hematom. Sunt obișnuită cu ele, nu mă impresionează, trec repede. Dunga mea nu e perfect dreaptă, când ajunge la buric îl ocolește prin stânga – privit de sus, dacă te uiți la mine din față, îl ocolește prin dreapta. Poate ar fi arătat mai bine dacă trecea prin buric, dar cred că nu se face. Adică din punct de vedere chirurgical, mă refer.
În rest, e totul plat, neted, nimic umflat, adunat sau încrețit. Mr. Butcher mi-a făcut o lucrătură frumoasă. Poate s-a gândit că sunt tânără, că mi-am luat de la Lisboa un costum de baie frumos și a fost mai atent. Sau poate că a contat mica atenție. Sau poate că pur și simplu așa lucrează el la toată lumea, n-am să știu niciodată.
Îmi las cămașa în jos și simt atingerea textilei. E foarte sensibilă zona, simt orice deocamdată. Azi o las la aer toată ziua, mâine am voie să fac duș. Așa mi-a zis Miki-de-la-pansamente și eu o ascult.
Mă bag înapoi în pat lângă urs și aștept să se facă dimineață de tot.
