Când l-am ales pe el, criteriul a fost că, spre deosebire de frații săi, nu mieuna mai deloc și, dacă o făcea, scotea doar un scâncet slab. Ceea ce ar fi trebuit să-mi dea de gândit a fost faptul că a ieșit primul singur din cutie. Normal că a contat și faptul că era cel mai negricios și mai pufos. Și că era băiat, deci nu riscam să-mi vină mai târziu cu burta la gură...
Pe măsură ce a crescut, am observat că e cam diliu. Nu stătea să-l mângâi, ci se rotea de cum îl atingeai, îți prindea mâna cu ghearele și își înfigea colții ascuțiți în carnea ta. Ei, e puiuț, ne-am zis, nu știe încă unde e limita durerii, o să-i treacă.
Toată vara ne-a pândit pe după colțuri, sărindu-ne la picioare cu ghearele de câte ori treceam. Aveam liniuțe roșii, lungi și paralele pe gambe - și pe stângul, și pe dreptul. E agresiv, mă plângeam eu prietenilor posesori de feline. Ei, lasă, o să-i treacă după ce-l castrezi, mă linișteau ei. Mângâie-l și tu mai mult. Păi cum să-l mângâi dacă el se înfige în mine de câte ori încerc să fiu drăgăstoasă!?
Mai închideam un ochi și-l lăsam să mă înșface, mai strângeam din dinți de durere, el nimic, ne mușca în continuare ca turbatul. Și tot așa, de zece luni de zile, al naibii mâț mușcă de câte ori te apropii cu gânduri pașnice. Singurul moment în care acceptă să fie giugiulit este dimineața, înainte să-l hrănesc. Atunci se dă pe lângă mine ca o pisică adevărată, hrrr, hrrr, miau, miau, eu îl mângâi, îl iau în brațe, îl pup, dar nu exagerez, că e imprevizibil. Apoi îi dau boabe și, cât mănâncă, pot să fac ce vreau cu el.
Într-o zi a început să miroasă a motan în bucătărie. M-am pus în patrul labe și am început să adulmec pe la colțuri. A doua zi, G. l-a împachetat în cutia de transport, l-a dus la vet și Izgubil a rămas doar Izgu, fără bil(e). Și de-atunci așteptăm cu toții să se calmeze, să se liniștească, să iasă tot testosteronul din el și să devin mâț prietenos, de casă. Ți-ai găsit!
Izgubilul nostru sare în continuare la picioare, prinzându-se cu ghearele de noi, noroc că e iarnă și stăm îmbrăcați gros prin casă.
Izgubilul nostru răstoarnă noaptea coșul de gunoi și dimineață când intru în bucătărie să-mi fac cafea, calc pe un covor compus din resturi de mâncare, chiștoace și ambalaje. (Îl hrănim, vă jur, e gras ca un porc!)
Izgubilul nostru fură dopul de la cadă și-l ascunde pe unde poate - asta dacă nu sunt eu cu 2 secunde mai deșteaptă și-l ascund eu de el. Numai că și așa mi-l găsește uneori.
Izgubilul nostru îmi intră în dulapul de haine și mi le aruncă pe jos (asta făcea și Tonka, ex-pisica mea ante-maxiană, deci cumva sunt obișnuită). Ca să-l impiedic, blochez ușile cu o cariocă.
Izgubilul nostru stă pe ușă și dacă vreau s-o închid, nu pot. Dacă vreau să-l dau jos, dă cu laba și mă zgârie. Ar trebui să-l apuc de sus, dar nu pot, că n-am decât 1,55 m.
Izgubilul nostru îți sare în cada cu apă de baie când stai mai relaxat.
Izgubilul nostru își distruge sacul de nisip și-l împrăștie prin casă.
Izgubilul nostru își scoate rahații din litieră și se joacă cu ei prin bucătărie.
Izgubilul nostru își suge degetul, adică lăbuța, dar numai pe cea dreaptă.
Izgubilul nostru răstoarnă, trântește, fură și distruge.
Ccum să mai trăiesc eu cu un mâț ca el și să rămân și cu nervii întregi?
