duminică, 26 aprilie 2015

oboseli

Stau întinsă pe spate, cu capul înclinat spre soarele care-mi bate pe față. Treburile gospodărești m-au obosit. Mâncarea n-a ieșit prea grozav, nu știu să gătesc, nu mi-a plăcut niciodată. Dar casa măcar e relativ curată, asta înseamnă că pe jos nu mai e praf, nici păr de pisică. Soarele care pătrunde prin fereastra balconului mă relaxează, mă mângâie, aproape că îmi arde fața.
Aud ușa de la intrare, au venit din parc, simt un ghimpe în stomac. S-a zis cu liniștea mea, va trebui să mă ridic, s-o dezbrac, s-o descalț, s-o spăl pe mâini. Unul face curat, altul duce copila în parc. Destul am avut pauză, acum e rândul meu să văd de ea. Dar nu mă urnesc din petecul meu de soare, încă nu mi-am încărcat acumulatorii. 56%.
– Mama! o aud strigând de pe hol.
Nu zic nimic, oricum mă va descoperi. Profit de ultimul minut de pace.
– Mama, unde esti? se aude din nou.
– Hier bin ich, strig anemic, dar nu cred că m-a auzit.
Îi simt pașii apropiindu-se, rămân cu ochii închiși, nu mă urnesc. Pașii se opresc în ușa balconului, probabil că acum mă studiază, se întreabă ce caut întinsă pe jos, poate crede că dorm.
– Du musst mir die Hände wassen, Mama! îmi zice.
Mă prefac că nu o aud. Ce dacă n-o spăl pe mâini în momentul ăsta? Care sunt șansele să facă hepatită dacă mai stau puțin întinsă, dacă mai forțez un 70%. Se apropie de mine, o aud cum se lasă în genunchi. Simt o atingere în păr. Ușor, delicat, ceva îmi trece prin plete. Cred că mă piaptănă cu grebla. Sigur, plecase la locul de joacă cu ustensilele de nisip. Acum îmi piaptănă părul răsfirat pe podea cu grebla ei mică și roz. Nu mă mișc, savurez soarele și grebla în păr. Oare există o terapie asociată, soare-greblă-în-păr? Ar avea succes la mamele surmenate, cu siguranță. O combinație între vacanță pe insulă și răsfăț la coafor. Grebla se oprește.
Soarele îmi dispare brusc de pe față, fata s-a aplecat peste mine. Deschid ochii și văd foarte aproape de fața mea o gură mică zâmbind larg și mulți dinți mici și albi, cu pauze între ei. Stă așa, în patru labe, aplecată peste mine, cu fața foarte aproape de a mea, eclipsându-mi soarele, râzând cu ochii îngustați. Respirația îi miroase a căpșuni. Între buză și nas are niște pete roșii, probabil de la fructe. În jurul capului, o aureolă de zulufi aurii prin care bate soarele. Un înger mirosind a căpșuni. Acumulatorii bat spre 85%.
Se lasă mai jos, își apropie gura de nasul meu și mă pupă. Îi simt buzele calde și umede, o căpșună mică pe nasul meu.
– Kleine Mama, spune și râde. 
Zâmbesc și-mi dau lacrimile în același timp. Închid repede ochii să nu mi le vadă, dar zâmbetul mi se lățește pe față. 100%.

joi, 23 aprilie 2015

vai, ce rușine!

– Vai, ce fetiță frumoasă și umblă cu suzeta în gură!
– Stați liniștită, până se mărită o să renunțe.

Recunosc cu mâna pe inimă că sunt adepta suzetei. Îi ador utilitatea, admir promptitudinea cu care reușește să potolească un copil, iubesc garanția somnului oferită de suzetă.
Primul copil a luat suzeta din primele zile și a ținut la ea până pe la doi ani și ceva, când a renunțat, nici nu-mi mai amintesc exact cum. O folosea oricum doar la somn. Avea vreo 5-6 risipite prin tot pătuțul, pe care și le aranja el noaptea cum poftea. Dar recunosc că-mi făceam gânduri uneori că ar trebui să renunțe mai repede, mi-era teamă nici eu nu știu exact de ce (ce-o fi fost în capul meu, îmi închipuiam oare că o s-o țină până merge la școală?)
Al doilea, fata, n-a vrut-o din prima, deși eu i-am oferit-o chiar de la început. Însă când i-a prins gustul, la niște câteva luni, s-a lăsat în sfârșit liniștea și la casa noastră – magica suzetă s-a ținut de promisiune eficient și discret, am putut să dorm și eu noaptea. 
Între timp are aproape trei ani fata. Doarme în continuare cu suzetă, seara și la prânz, în casă sau afară. Uneori, când e tristă sau supărată, își caută o suzetă și ursul și astfel îi trece mai repede supărarea. Alteori mi-o cere chiar și afară. I-o dau fără rețineri, căci nu văd de ce i-aș refuza-o. N-o ține mult, pentru e foarte vorbăreață și, cu suzeta în gură, nu prea înțeleg ce spune. Atunci îi spun s-o scoată, că n-o înțeleg. De cele mai multe ori o pune deoparte, o deranjează la vorbit, activitate de la care nu se poate abține. Când e prost dispusă o scoate, spune ce are de spus și o pune la loc.
De câteva ori a declarat că e mare și că nu mai are nevoie, apoi s-a răzgândit. Mă amuză cum încearcă să scape singură de ea, cred că vede în jur că noi, ceilalți, n-avem dop și încearcă și ea. I-am și spus la un moment dat că la grădiniță copiii nu prea au suzetă și cred că își dorește să meargă la grădi.
Așa că o las să molfăie fericită la bucata aia de silicon. Doar când se mai trezește câte-o bunică binevoitoare în parc să ne critice din cauza suzetei îmi mai sare muștarul. Dar chiar și atunci, e impropriu spus că-mi sare muștarul, mai mult zvâcnește un pic amuzat. Căci am trecut de perioada în care să mă agit pe tema asta.
Zilele astea de viroze și guturai, Nukki și Teddy (suzeta și ursul) i-au fost cei mai fideli prieteni. 

miercuri, 22 aprilie 2015

sinestezia salvează românia

Maică-mea pictează coli de hârtie în diverse culori și nuanțe, pe care apoi le taie, urmând să le ruleze sub formă de mărgele. Bineînțeles, Vera o asistă și, mai nou, îi dă câte-o mână de ajutor.

operă de artă Eia K. destinata ciopârțirii

Desenează și fredonează ceva în legea ei. Se oprește brusc din pictat și spune cu seriozitate:
– Ich singe für die Farben! (Cânt pentru culori!)

#câtăpoiezie!

marți, 21 aprilie 2015

în căutarea echilibrului

Încercăm să-i mai reducem fetei din cantitatea de lapte pe care o bea. Își umflă burta cu el și restul alimentelor nu prea mai au loc. Mai ales în ultima săptămână, răcită cum a fost, n-a mai consumat decât aproape numai lapte. Iar eu nu contenesc a mă mira cât de diferiți sunt copiii mei: pe cât nu suportă băiatul laptele, pe atât de mult îi place fetei.

Pe cel mare l-am alăptat doar trei luni, după care l-am trecut pe formulă. Nu eram pregătită să-mi fac nervii praf cu puseurile lui de creștere, trebuia să mă întorc la job și știam că nu pot face față pe două planuri. Așa că am ales lapte praf, diverse formule, și din cel gratuit distribuit de primărie, dar și diverse alte branduri, după moda de-atunci, preț sau disponibilitate. Pe la vârsta de 2-3 ani, am schimbat macazul pe lapte de vacă, a acceptat treptat din ce în ce mai puțin și, la scurt timp după ce a intrat la grădiniță, pe la 3 ani și jumătate, a renunțat complet la orice produs lactat. De-atunci se desfășoară adevărate bătălii pentru fiecare iaurt, fiecare pahar de sana, fiecare lingură de brânză de vaci. Uneori câștigă el, alteori câștig eu.

Cu fata a fost altă poveste. S-a prins de mine ca un scaiete și mi-a dat drumul abia pe la un an și ceva – a fost favorizată, căci, deși tot la 3-4 luni mi-am reluat munca, de data asta lucram de acasă. (Căci, da, este posibil să scrii texte de la distanță în timp ce copilul îți doarme sau mănâncă la sân în manducă.) Între timp am fost însă fată deșteaptă și, de pe la 8 luni, am hrănit-o în paralel și cu formulă din când în când, să se obșinuiască. Astfel încât, atunci când am înțărcat-o, după un an și ceva, lăsând-o peste vară la bunică-sa, nu fost nicio problemă pentru ea. Am continuat cu formulă, diverse branduri, consistențe și granulații, până vara trecută. Avea fata doi ani și ceva când, pentru că în vacanță a fost mai ușor să procurăm lapte de vacă decât formula, s-a obșinuit cu laptele de supermarket. La început nici nu ne-am dat seama că ar fi ceva în neregulă când a refuzat formula prima oară, a doua, a treia. N-am insistat, căci era oricum într-o perioadă de tantrumuri și alergii solare și nu voiam să stârnesc furtuni. Însă treptat am realizat că nu mai vrea chiar deloc formulă, o refuză cu încăpățânare, oricât de dibaci încercam eu să o păcălesc.
Acum are aproape 3 ani și nu mai pune gura pe lapte praf. Laptele de vacă însă îl toarnă în ea fără limite dacă o las.

Poveste aceasta v-am spus-o pentru a vă atrage atenția asupra faptului că cei mici cu vârstă între 1 și 3 ani au nevoi nutriționale mult mai mari decât adulții pe kg/corp, pentru că au un ritm de creștere accelerat. Stomacul lor este mic (20% din capacitatea gastrică a adultului), iar alimentația necorespunzătoare în primii ani de viață poate conduce la obezitate, anemie feriprivă sau deficiențe de calciu și vitamina D. Două mese a câte 250 ml de lapte de creștere asigură copiilor 70% din necesarul zilnic de calciu și zinc și peste 60% din necesarul zilnic de fier. Acest lucru este diferit în cazul copiilor la care cele 2 mese sunt reprezentate de laptele de vacă, necesitând suplimentarea cu fier, zinc sau calciu pentru un aport nutrițional complet

Mama ar trebui să știe rețeta creșterii sănătoase.

Aveți grijă la tipul de lapte pe care-l dați copiilor după ce i-ați înțărcat, că e foarte important. Nu faceți concesii, ca mine, să nu vă treziți că începe să refuze lapte bogat în nutrienți în favoarea unui lapte slab, de alimentară. Acum e cam târziu să mai facem ceva, dar, după cum spuneam și la început, încerc să-i mai reduc din cantitatea de lapte pe care o toarnă în ea și să-i echilibrez alimentația în alte feluri.

duminică, 19 aprilie 2015

la dentist

Toc, toc, toc, îmi păcăne tocurile pe stradă. De la o vreme încoace mi s-a năzărit să port mai des tocuri. De când a venit primăvara evit balerinii și pantofii cu talpa plată, cizmele și bocancii mi i-am ascuns în dulapul de pe balcon. Nevoia unei reconfirmări a feminității? A maturității? Când devine o femeie femeie? Și când devine o femeie matură?
Aveam un prieten în adolescență, un hipiot cu idei învechite, care își pusese în cap ca la patruzeci de ani să se sinucidă. De la înălțimea optimismului meu de șaisprezece ani încercam să-l conving că nu are dreptate, că viața e plină de surprize și măcar din curiozitate merită văzut ce se află după acest prag. Poate că eram eu cea care mă înșelam; privind din prag, priveliștea nu-i cea mai optimistă.
De fapt, sunt destul de înalte tocurile astea, mă gândesc, trăgând cu coada ochiului spre geamul unei vitrine care-mi reflectă imaginea. Simt că mă vor durea picioarele în vreo oră, mă străduiesc să pășesc natural și relaxat, de parcă m-aș fi născut pe tocuri. Arăt bine, ochelarii de soare îmi ascund cearcănele adânci, vopseaua maschează firele de păr albe. Îmi corectez ținuta, ridic bărbia și pășesc și mai încrezătoare. Firesc, cu eleganță.
La fel de firesc, dar cu mai puțină eleganță, își târșâie pașii în urma mea băiatul, mergem la dentist. Are o carie mică pe unul din molarii definitivi, m-am decis să iau problema în mâini după ce am amânat aproape jumătate de an. Cu șapca trasă adânc pe ochi, cu ochelari de soare și breton prea lung, mă mir că mai vede trotuarul în fața ochilor. În curând vor începe anii aceia teribili, când voi pierde controlul complet, mă pregătesc de la o vreme încoace pentru ei ca pentru război. Mă înarmez cu teorie, cărți despre adolescență, articole despre preadolescență, tratate despre post-adolescență. Rezolv tot ce se poate rezolva cu vorba bună acum, nimic nu mai suportă amânare.
Fostă specialistă în amânări, actualmente rezolvatoare. M-am priceput mereu să evit cu abilitate sarcinile nedorite, să mă prefac că uit, să tărăgănez rezolvări, să mă eschivez. Pe măsură ce trec anii, avand tot mai puțin timp liber, amânările nu mai sunt însoțite de sentimente de vinovăție, dimpotrivă, sunt validate în mod regulat de faptul că nu am timp. Din când în când, amânările erup precum un vulcan, mă împroașcă cu reproșuri și remușcări, îmi cad pe umeri și mă apasă tot mai tare. Atunci mă apucă brusc un elan care mă îndeamnă să le rezolv pe absolut toate. Deodată.
Cabinetul dentistului are un aer ușor sordid. Dar e aproape de casă și, în afară de faptul că nu pierdem mult timp pe drum, omul se poartă frumos cu copiii. Băiatul meu vine cu plăcere aici, nu-l prostdispun vizitele la dentist, însă acum e supărat că nu-i funcționează ceva la un joc video, nu-i dă de capăt. Viața e grea la orice vârstă și problemele nu sunt mai mici doar pentru că ai mai puțini ani.
– Ți-e frică? îl întreabă stomatologul când îi vede figura amărâtă, după ce se cocoață pe scaun.
– I s-a stricat tableta! răspund eu repede.
De ce simt nevoia să răspund repede în locul lui, de ce nu-l las pe el? Îmi tot propun să nu-i mai fiu avocat când nu e cazul, prost obicei. E destul de mare să se descurce singur.
Stau picior peste picior, cu bărbia sprijinită în palmă, urmărind mișcările dentistului în gura fiului meu. Cum stă așa lungit pe scaunul-pat, cu gura căscată, nu-i văd figura. Pare un alt copil, un băiețoi suplu, cu picioare lungi înfipte în jeanși verzi decolorați, hanorac cu glugă și breton cu personalitate. E al meu, un val de fericire îmi pornește din stomac și mi se extinde sub forma unui zâmbet tâmp, de mamă îndrăgostită de propria-i progenitură. Mă gândesc că, uite, dacă eliminăm și caria asta, e o făptură perfectă.
Când să plătesc, constat că n-am bani în portofel, mi-am cumpărat o geantă cu o seară în urmă. Dentistul mă păsuiește, mă cunoaște, îmi spune să-i aduc data viitoare. Așa că vrând, nevrând, mă programez și pe mine pentru una din zilele care va urma, ca să-i aduc banii și să-mi mai rezolv și eu mici probleme. M-am prins deci în jocul stomatologic.
Ne întoarcem pe același drum pe care am venit, acum fereastra vitrinei mă arată și din partea cealaltă. Imaginea din oglindă e identică cu cea de mai devreme, doar că nu se vede geanta, o port mereu pe același umăr. A mers repede povestea cu caria, încă nu mă dor picioarele.
Toc, toc, toc, firesc, cu eleganță.

sâmbătă, 18 aprilie 2015

compromisuri

Nu-i place să-i prind părul, nu suportă elastice, nici agrafe. E motivul pentru care o purtăm cu breton, măcar să nu-i intre părul în ochi. În rest, zulufi rebeli și încâlciți. Când o prind la baie, o țesăl bine, mai ajustez. E o sălbatică fata mea.
Dar vară-sa de la Ploiești, pe care o admiră, căci e cu doi ani mai mare, poartă agrafe multicolore, cleme, bentițe și elastice. Oscilând între aversiunea față de brizbizurile care se prind în păr și dorința de a fi ca vară-sa, fata mea s-a lăsat cu greu pieptănată și aranjată regulamentar de bona vară-sii. Părul prins în codiță la spate și o agrafă care-i ținea bretonul departe de față.
Nesigură, s-a privit în oglindă. Pesemne că nu era chiar rău ce vedea, dar nici nu era dată pe spate. Și-atunci, indecisă dacă să păstreze zorzoanele sau să le arunce cât colo, a bombănit încruntată șoptindu-i maică-mii compromisul:
– Is bleibe jetzt so, aber wenn ich nach Bukarest fahre, nehme ich sie herunter. (Rămân cu ele, dar când mergem la București o să le scot!)

vineri, 17 aprilie 2015

din nou

Mă simt ca o musculiță într-o picătură de apă, care se tot chinuie să-și usuce aripile pentru a zbura mai departe. Nu se mai usucă și pace, de vreo două săptămâni.
Când am răsuflat ușurată că ne-am însănătoșit cu toții, că am biruit viroza după zile întregi de tuse, febră, zăcut pe rând, că a ieșit soarele la propriu și la figurat, iată că o luăm de la capăt. Tusea răsună din nou sec în toiul nopții, ca un lătrat dogit și usturător. A lui, a mea, a copiilor. În gât simt din nou ariciul.

miercuri, 15 aprilie 2015

reclamă pe față

Așadar, pentru cei care nu se uită la televizor și încă nu m-au văzut, de vizionat AICI:

„Noul Pampers Active Baby-Dry, scutecul lansat de P&G cu ajutorul echipei de experți din cadrul Centrului de Inovație din Schwalbach, este cel mai bun aliat al mămicilor și al copiilor pentru dimineți fericite, pentru că oferă micuților până la 12 ore de protecție împotriva umezelii pe timpul nopții.
Noul Pampers Active Baby Dry are un strat superior mai moale, cu o textură specială și un nou strat care absoarbe și reține umezeala. Lichidul este menținut în interiorul scutecului datorită  tehnologiei AGM (Absorbent Gel Material). Particulele uscate care se găsesc în interiorul stratului absorbant se transformă într-un gel superabsorbat la contactul cu umezeala, un gel care poate reține până la de 30 de ori propria greutate în lichid, chiar și în condiții de presiune.
Scutecul trebuie să absoarbă și să rețină cu 50% mai mult lichid de-a lungul nopții decât în timpul zilei, iar scutecele Pampers Active Baby-Dry nu doar că fac acest lucru, ci și le oferă micuților până la 12 ore de protecție împotriva umezelii și un somn linistit, tocmai bun pentru a asigura dimineți fericite alături de părinți.“


Pentru că Pampers! ;)

studiu clinic

Uneori se manifestă printr-un soi de fobie de spații și oameni. Chiar fără a trebui să poarte o  conversație cu altă ființă umană, fără a fi nevoită să rezolve probleme neplăcute. O plimbare anonimă până la colț o poate speria, perspectiva de a fi eventual observată de trecători o îngrozește. S-ar târî pe lângă ziduri întunecate în deplasările inevitabile, dar nu e o umbră.
Așa că preferă să stea ascunsă în vizuina ei, departe de agitația de afară, care o copleșește. Se întinde după câte o rază de soare ce pătrunde printre draperii, își încălzește sufletul și labele, zâmbește liniștită. Mai mult nu îndrăznește, prea multă oboseală, poate nu face față, poate se dărâmă, poate cade și se sparge.
Mai stă așa câteva zile, întrebându-se cum fac față ceilalți mascaradei, așteaptă. Știe că trece, toate trec.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share It