luni, 22 decembrie 2014

miscelanoase

Aseară am adormit cu o lumânare aprinsă. A găsit-o GG de dimineață, ardea încă, și s-a uitat cu reproș la mine, pentru că eu am fost cea care s-a culcat ultima și a stins lumina. De fapt, tocmai asta e, că nu am stins lumina. Vreau să zic că e numai și numai vina lui, pentru că a lăsat aprinse niște beculețe aseară și, dacă nu erau ele, eu vedeam lumânarea, dar din cauza lor n-am văzut-o și na, am dormit cu ea. Bine că n-am luat foc.
#####
Ne dor speții. Adică pe el îl doare spatele pentru că a adus-o în brațe pe fată de la piață până acasă, căci domnișoara s-a pus de-a curmezișul decretând că vrea să fie dusă în brațe și GG a acceptat. Pe mine mă doare pentru că nu mi-am mai făcut exercițiile de ceva vreme încoace, după care am stat cu fata în spinare (cu manduca) prin bucătărie, căci din nou curmezișul și eu am acceptat și acum sunt praf. Așa că pe amândoi ne dor speții. Niște fraieri.
#####
Văzui că la întrebarea mea despre dacă-vă-plac-concursurile-pe-blog-și-vreți-să-mai-facem, 50% dintre dvs ați zis că da, mai vreți. Doar 7% dintre cititori s-au declarat deranjați de acest gen de postări, iar 42% au zis că le este fix perpendicular. Prin urmare, mă gândesc să mai facem, că pare distractiv din când în când.
#####
Am citit o carte care mi-a plăcut într-o oarecare măsură, se cheamă „Împăratul Portugaliei“ de Selma Lagerloef, nici nu știu de unde a răsărit în bibliotecă. Eu nu citisem decât Nils Holgerson de ea, și asta acum o mie de ani. E o poveste nordică despre dragostea unui tată, un soi de parabolă despre părinți și copii. Limbaj tipic, sec și auster, n-am mai citit de mult un nordic.
#####
Ieri am împachetat cadourile copiilor, am profitat de faptul că Max a plecat la un coleg de clasă. M-am închis în camera lui și am decupat și împachetat și decorat și lipit și între timp mai beam și-o cafea cu lapte bună-bună și făceam și poze la minunatul cer care se desfășura deasupra Bucureștiului și-l expuneam pe Facebook. Și mi s-a părut că am petrecut două ore foarte frumoase, singură-cuc, închisă în cameră, cu cadouri-cafea-cer și am zis că e bine!
#####
Iar azi am dormit până la zece!!!

duminică, 21 decembrie 2014

poză nud

Am avut mereu brazi naturali în copilărie. Mai mici, mai chei, mai strâmbi, mai molizi – ce se găsea pe-atunci. Miroseau frumos. Sigur, ne mai și înțepam ei, se scuturau după câteva săptămâni și umpleam casa de ace. Intrau prin toate crăpăturile, uneori mai găseai ace și-n martie. Dar mai și rupeam crenguțe din brazi pentru mici decorațiuni ale cadourilor – de unde pungi lucioase și hârtie de cadouri pe-atunci? Te descurcai cum puteai. Iar uneori frecam între degete ace de brad, îmi plăcea tare mult cum îmi miros mâinile după. Când am crescut și ne-am prins care-i treaba cu Crăciunul, am trecut pe plastic.
Îmi pare uneori rău pentru brăduții tăiați, mai ales pentru cei care nici măcar nu ajung să aducă bucurie în vreo casă, ci rămân să zacă abandonați pentru că nu i-a vrut nimeni. E foarte trist. Însă pentru mine magia Crăciunului are legătură și cu bradul natural, cu mirosul și țepii lui. Pur și simplu nu mă pot emoționa în fața unei bucați de plastic. Au fost ani în care am luat brazi în ghiveci, dar sunt și ani când avem brazi tăiați. O să vină vremea când va crește și cea mică, va afla care-i treaba cu Crăciunul și vom trece din nou pe plastic. Dar până atunci am să încerc să-i fac și ei brad natural. Pentru că vreau ca ai mei copii, când vor fi mari și vor închide ochii gândindu-se la Crăciunurile copilăriei, să simtă mirosul de brad în nări și acele lipindu-li-se de tălpi.


Când am ajuns seara acasă și am deschis ușa camerei aproape că m-a izbit mirosul lui proaspăt, crud, verde. Era atât de frumos, că m-am emoționat și i-am făcut o poză așa, gol, în toată splendoarea lui. Un brad falnic în mijlocul sufrageriei, m-am îndrăgostit, n-aveam cum altfel.
Acum e plin de globuri, împopoțonat ca toți pomii de Crăciun. Eu l-aș fi lăsat neîmpodobit.


sâmbătă, 20 decembrie 2014

rochia de petrecere

Nu prea port eu des rochii, mai mult vara. Și nu pentru că nu mi-ar plăcea, dar sunt mai pretențioase decât jeanșii. Iar când ai copil mic, nu prea ai timp de dresuri și pantofi – poate mai încolo. Totuși, mă aflam la Mall într-un scop precis și, dacă tot eram acolo, ca orice mamă responsabilă, am băgat capul și la H&M, poate văd vreo reducere pentru ăia mici. Ăia mici erau într-adevăr reduși, doar că am realizat eu între timp că momentan chiar au de toate, așa că n-am mai luat nimic. În drum spre ieșire însă mi-a sărit în ochi o rochie de la domnișoare reduse. Simplă, neagră, tip maiou, tull în jos, paiete-n sus. Patruj' de lei. Și cum întâmplarea a făcut să fie fix măsura mea, adică 152-158, mi s-a lipit de mână și am cumpărat-o, că doar nu-i prima oară când mă îmbrac de la raionul de copii. Oricum aveam petrecere de firmă în două zile și nu prea știam ce să pun pe mine.
Anul ăsta petrecerea noastră s-a suprapus cu serbarea de Crăciun a băiatului la școală. M-am tot gândit cum să fac și m-am hotărât să mă îmbrac de party, în rochița neagră cu paiete, să mă duc la serbare, stau puțin, iar de-acolo direct la petrecere, lăsându-l pe Max acasă pe drum. Însă în cele din urmă m-am răzgândit, n-aveam chef să-mi înghețe fundul în tull-ul ăla prin curtea școlii. M-am dus în jeanși. Și, Doamne, bine am făcut! Căci, ajunsă la serbare, ce-mi văd ochișorii printre copiii frumos aliniați în fața clasei, îmbrăcați festiv și gata să dea drumul la valul de colinde și momente artistice? Trei dintre colegele lui fi-miu aveau fix aceeași rochie pe care mi-o cumpărasem eu și cu care era cât pe ce să mă afișez la serbare!!

vineri, 19 decembrie 2014

e dreptul meu!

Dat fiind că în lumea asta pe care o trăim, atât de dură cu mamele, nimic nu ți se dă, totul se obține prin luptă cruntă, mă simt obligată să proclam acum și aici drepturile de care ar trebui să beneficieze orice mamă, indiferent de sex, religie sau rasă!

1. E dreptul meu să-mi fie aduse sâmbătă dimineața cafeaua și micul dejun la pat! În fiecare zi mă scol cu noaptea în cap, fac cafele, mic dejun și pachețele, oricât aș fi de obosită, oricum aș fi dormit, fie ploaie, fie vânt. Dimineața de sâmbătă (sau de duminică, la alegere), cer să fiu tratată la fel cum tratez eu familia în celelalte zile ale săptămânii.

2. E dreptul meu să-mi cumpăr câte un lucru nou pe lună! Având în vedere că nu avem menajeră, în schimb muncesc în fiecare weekend pe acest post pentru propria-mi familie, îmi arog dreptul de a pune deoparte salariul meu de menajeră săptămânal, pentru a-l investi lunar în ceva pe sufletul meu de menajeră – niște cizme șic din piele întoarsă sau poate un parfum nou!

3. E dreptul meu să stau o jumătate de oră pe zi fără să fac nimic, dar nimic! Dat fiind că de dimineață până seara sunt mereu la dispoziția cuiva, cer această jumătate de oră strict pentru mine (pentru citit, vorbit la telefon cu o prietenă sau pur și simplu stat cu ochii în tavan, nu contează), de preferat cu o ușă între mine și restul familiei. În acest scop m-am gândit să mă încui pe balcon, chiar dacă e frig.

4. E dreptul meu să îmi iau o seară liberă de familie pe săptămână! În fiecare seară hrănesc copiii și le fac baie, clătesc vase, sortez și împăturesc rufe. O seară pe săptămână la un ceai cu o prietenă (una fără copii dacă se poate, întru evitarea alienării complete) sau la un film, un mall sau, de ce nu, o bere cu băieții – orice ieșire, de fapt – face bine la cap ca să pot funcționa corect.

5. E dreptul meu să fac o baie! Cu sau fără spumă, lumânărele aromate sau muzică în surdină, aceste aspecte sunt supraestimate de revistele de femei. Esențial este să nu mai dea buzna ființe mici peste mine, să se mâțâie că vor și ele să facă baie acum și în cele din urmă să-mi ia cu asalt cada, stropind totul în jur și plângându-se că n-au loc de mine să înoate.

6. E dreptul meu să nu vreau să știu ce se mănâncă în jur! Dat fiind că creierul meu este computerul central al meniurilor copiilor, care trebuie să știe în orice secundă cine, ce și cât a mâncat, îmi iau ziua de duminică liberă de orice responsabilitate culinară. La urma urmei, n-am auzit pe nimeni să fi murit că a mâncat doar sendvișuri sau biscuiți o zi întreagă.

(Text apărut în Femeia de ianuarie)

joi, 18 decembrie 2014

despre fermitate

Stau așezată pe marginea patului său, e întuneric, am stins deja lumina. Ne place să mai pălăvrăgim așa, câteva minute, înainte de culcare. Îi trec mâna prin păr, îl ciufulesc, mi-e drag. El întinde mâna și mă mângâie pe obraz:
– Parcă ești gelatină.
Poftim? Adică știu că pe măsură ce trec anii se mai duce naibii elasticitatea pielii, dar... gelatină? Poate că n-am auzit bine.
– Cum adică sunt gelatină? întreb pe un ton nu tocmai prietenos.
Râde jenat de comparație, se simte vinovat, o dă la întors.
– Ei, nu ești gelatină. Ești așa... cam ca un aluat.

atinge copacul din borzești

Îi e frică de bâzăitul albinelor dintr-o carte, de melodioara în franceză pe care o cântă o jucărie de pluș sau de sunetele pe care le scoate o rachetă de jucărie moștenită de la cel mare. Când am cutezat a-i pune într-o zi povești audio, a sărit la mine în brațe, mi-a zis să opresc povestea și m-a întrebat ce-i cu vocile alea? E foarte sensibilă, cel puțin mult mai sensibilă decât era frate-său la vârsta asta. Poate pentru că e fată, poate pentru că ăsta a fost materialul clientului, habar n-am. Cert e că nu suportă nici măcar „Scufița Roșie“. I-am povestit-o de câteva ori și i-a fost de-ajuns cât să știe că nu vrea s-o asculte și să-mi amintească ocazional că nu e un lup rău în carte, ci un câine bun. Orice e rău, neplăcut sau măcar deranjant în vreo poveste, ea nu vrea să audă. Îmi zice clar și răspicat. Dacă insist, își pune mâinile la urechi sau mie mâna pe gură: Schweig! (Taci!). Deci sensibilă.

Și-atunci citim cărți sensibile, pentru copii sensibili.





Și tot așa, prin toate anotimpurile. Interactiv, duios și amuzant. Pentru sensibili.

Pentru cei mai puțin sensibili, că-s mai mari sau că-s genul care țin la tăvăleală psihică, recomandăm legende românești. Nu-s la fel de distractive ca seria „Jurnalul unui puști“, dar cu siguranță înveți niște chestiuni de cultură generală de acolo. Bașca te așteaptă și la școală o Baba Dochia sau un stejar din Borzești. Pentru cei leneși ori care nu știu a citi încă prea bine există și cele două CD-uri pe cover.

(Ambele sunt de la editura Gama)

miercuri, 17 decembrie 2014

mama cea proastă

Ieri seară mă pregăteam să dau o tură până la Mall, să vorbesc cu Moșul. Când a văzut că dau să plec, Vera întreabă:
– Wohin gehst du, Mama? (Unde pleci, mama?)
Max, care mai nou nu ratează nicio ocazie de a-și provoca sora mai mică, îi comunică rânjind malefic:
– Weg und sie kommt nie mehr! Dann hast du keine Mama mehr! (Departe și nu mai vine niciodată! Și n-o să mai ai mamă!)
Stă Vera, se gândește, apoi îi spune sec:
– Dann kaufen wir eine andere Mama. Eine blöde. (Atunci cumpărăm altă mamă. Una proastă*.)

* sunt convinsă că în continuare nu cunoaște sensul cuvântului „blöd“, dar îi place probabil cum sună.

fricile și anxietățile copiilor

Am să vă spun azi câteva lucruri pe care le-am auzit la conferința „Fii bine cu tine“ despre fricile copiilor, poate vă sunt de folos. Mie mi-a făcut bine să aflu că fi-miu nu e ipohondru, cum îl suspectam, ci că e un copil absolut normal, doar că e la vârsta la care una dintre fricile specifice este cea de boli – habar n-aveam că există și așa ceva!
Tema dezbătută a fost „Fantoma din sertar“, speaker Monica Lespezanu. Așadar.

Copiii au și ei, ca și noi, adulții, frici și anxietăți. Ce este frica, ce este anxietatea?

Frica poate fi recunoscută, are expresie facială și postura specifică. Rolul fricii este să ne pregătească  pentru o acțiune: fugă, luptă, încremenire.
Frica este simțită de copil din momentul concepției și este vizibilă abia din a doua jumătate a primului an de viață. În copilărie este generată de prezența unui pericol sau de absența scurității/ siguranței.

Anxietatea este răspunsul la o amenințare percepută, nu neapărat reală. Amenințarea poate veni fie din interiorul nostru, fie din realitatea înconjurătoare. Anxietatea este în legătură directă cu anticiparea fricii și sau a disconfortului emoțional.
Tipic pentru anxietate este îngrijorarea (funcția îngrijorării este evitarea). În anxietate predomină manifestările de natură psihologică: îngrijorări, temeri, gânduri, ruminații.

Latura pozitivă a fricii și anxietății:
Supraviețuire, succes în activități, protecție în fața pericolelor, comportament moral
Latura negativă a lor: împovărare, evitare constantă (care duce la insucces), a fi „bolnav de griji“, stres (care afectează sănătatea fizică și psihică)

De-a lungul dezvoltării, copiii trăiesc frici și anxietăți ca urmare a schimbărilor prin care trec. Conținutul fricilor se modifică pe parcursul dezvoltării, mai ales de la pericole fizice la cele mai puțin concrete. Pe măsură ce abilitățile cognitive ale copiilor se dezvoltă, se extinde și gama de îngrijorări sau frici, ceea ce poate duce la un anumit tip de anxietate.

Tipurile de frică pe categorii de vârstă:

0-2 ani
Orice stimul brusc, intens, nefamiliar; zgomotele puternice; frica de pierdere a suportului adultului, singurătatea, anxietatea de separare, frica de străini

2-3 ani
Frica de animale, frica de creaturi imaginare, frica de a nu face greșeli (educația sfincteriană), frica de moarte

3-6 ani
Frici despre lumea mai mare, dincolo de mediul familial; frica de întuneric, frica de pierderea persoanei de îngrijre; de furtuni, fenomene meteo; de doctori, de război, de vise coșmaruri (dificultatea de a face diferența între vise, fantezie și realitate)

6-10 ani
Frica de școală (de a întârzia, de a nu-și uita temele, de a nu ști la test, de note mici, de copii mai mari); frica de evaluare (teama de ridicol de respingere); frica de rănirea propriului corp, boli, pericole fizice, hoți, răpitori; frica de a nu greși, de a nu dezamăgi părinți, profesori

10-12 ani
Preocupări și frici legate de situații sociale, interacțiuni sociale și performarea socială; vorbitul/ prezentarea în public; discuțiile cu persoane necunoscute; inițierea și desfășurarea unei conversații
participarea la situații de evaluare; participarea la întruniri, întâlniri cu sexul opus; adresarea/ acceptarea unei invitații/ cereri; mâncatul în compania altora; frici de umilire, respingere în grup

13-18 ani
Frici sociale; anxietate existențială (locul în lume, sensul vieții); anxietăți legate de probleme de viață (dragostea, sexualitatea, conflictul cu părinții); situațiile de panică (diferite de atacul de panică) – situații specifice: context nou, experiență pentru care nu are un răspuns.

Cum facem diferența între o frică normală și una exagerată? Frica exagerată se caracterizează prin următoarele aspecte:
- simptome psihologice severe
- distres marcant, suferința acută a copilului
- deteriorări în domeniul familial, social, rezultatele obținute de copil în diferite activități
- perioada de timp în care este afectat copilul
- modul de răspuns al copilului la diferite provocări (evitare, blocaj, luptă)
- cum e distresul copilui comparativ cu cel al unui copil de aceeași vârstă
- cunoasterea situațiilor în care trăiește distresul – sursa anxietății
- diferența între anxietatea copilului - anxietatea părintelui

Tipuri de anxietate

Anxietatea de separare = frica excesivă de separare a persoanelor semnificative sau casă/locuință; mai frecventă la fete la debutul școlarității, 5-6 ani, 7-9 ani, 12-14 ani

Anxietatea generalizată = îngrijorarea excesivă, de intensitate mare și de durată în legătură cu anumite evenimente sau activități; mai frecventă în preadolescență sau adolescență

Anxietatea socială = teama pronunțată și persistentă în situații sociale – interacțiuni și performare socială; mai frecventă în preadolescență sau adolescență

Tulburarea de panică = episod de frică intensă, neșteptată, cu debut brusc și care implică manifestări somatice sau cognitive; frica de a nu face un nou atac și îngrijorări legate de consecințele atacului de panică; mai frecvente la fete, în adolescență

Tulburarea obsesiv-compulsivă = gânduri, idei persistente, impulsuri, imagini intruzive, recurente, inadecvate asociate cu coportamente repetitive sau acte mentale care au rolul de a reduce anxietatea; mai frecventă la băieți, în adolescență

Fobii specifice = teama persistentă de obiecte și situații specifice: animale, insecte, injecții, mediu înconjurător etc.

Tulburarea de stres post-traumatic apare după expunerea la un eveniment traumatic: frică intensă, neputință, groază, retrăirea evenimentului traumatic, evitarea stimulilor asociați cu trauma, activare psihofiziologică crescută; apare la orice vârstă

Consecințele anxietății:
afectarea funcționării zilnice a copilului
afectarea vieții de familie

Tabloul copilului anxios:
- senzații fizice specifice
- urinare frecvenă, tulburări gastrointestinale, dureri de cap, uneori incontinență
- ticuri nervoase, rosul unghiilor, tragerea de păr, fâțâitul, suptul degetelor/ hainelor
- gânduri anxioase, convingeri pesimiste, îngrijorări permanente
- gânduri sau imagini repetate la nesfârșit, fără a lua nicio decizie.
- inflexibilitate mentală: frică de riscuri, evitarea noului, reacție intensă la schimbarea rutinelor
- stare emoțională de alarmă, teamă, panică, groaza de a fi mereu în alertă
- o tendință de a percepe lumea în general ca amenințătoare și periculoasă
- comportamente numeroase de evitare și reacții intense când evitarea nu este posibilă
- tipare comportamentale – timiditate, indecizie, agățarea de lucruri sigure, perfecționismul, compulsivitatea, tendința de a controla mediul
- creșterea cererilor de liniștire din partea adultului, adâncirea sentimentului de disperare

Cum se învață frica/ anxietatea?
Sursele cauzatoare sunt: moștenirea genetică (temperamentul), relația de atașament (atașamentul insecurizant), stilul parental, traumele
Sursele de menținere sunt: comportamentele de evitare, gândirea negativă, lumea modernă, evenimentele negative de viață și stres.

Ce pot face părinții?
- să conștientizeze propriile frici și anxietăți!
- să aibă o bună legătura emoțională cu copilul = baza de siguranță, încredere și fericire.
- să recunoască și să accepte emoțiile copilului („pari de-a dreptul speriat... “, „observ că privești temător...“, „Este normal să ne facem griji... se întâmplă tuturor“, „Faptul că eviți îmi spune că ți-e greu“, „Ai toate motivele să plângi...“ „Îmi dau seama cât de mare e frica ta, te-am înțeles bine?“
- să empatizeze cu copiii „Și eu m-aș fi speriat dacă...“, „Și mie mi-e teamă când“, „Am și eu îngrijorări ca ale tale...“
- să ofere feedback pozitiv ori de câte ori copilul face față unei situații dificile („Bravo, ți-a trebuit curaj pentru asta!“, „Chiar dacă ți-a fost dificil, am observat că...“, „E o dovadă de îndrăzneală din partea ta că..“, „Excelent, ai făcut un mare pas!“)
- să tolereze suferința copilului
- să sprijine copilul în expunerea gradată a ceea ce îi provoacă frică/ anxietate
- să implice copilul în activități plăcute, relaxante, care sunt surse pentru emoții pozitive
- să încurajeze autonomia copilului
- să utilizele jocuri, povești și umor în situații tensionate

Concluzie:
Ocupați-vă de propriile frici! Vedeți ce-i al vostru și ce al copilului. Nu creați frici suplimentare!
Faceți cunoștință cu fricile normale ale copilăriei și însoțiți copilul în abordarea fricilor sale.
Luați în seamă anxietatea și acceptați ajutorul specialiștilor.


marți, 16 decembrie 2014

vârsta bubelor

La noi în casă stocul de plasturi, alifii și bandaje trebuie să fie mereu la zi. Pentru că, deși din afară părem a fi o familie obișnuiă, copiii noștri au mereu răni, vânătăi, lovituri, bube și zgaibe. Nu-i batem, nu, se autoflagelează singuri.
Cel mare a avut din totdeauna o înclinație spre a-și semnala cu mândrie orice bubă. Plasturi pentru orice înțepătură, bandaje pentru julituri. Acum, că face sport de performanță, îl doare mereu glezna, umărul, cotul sau omoplatul, are în permanență câte-un deget dat peste cap de la mingea de baschet sau e julit prin coate și genunchi (Ce-i drept, se cam dau de pâmânt pe terenul ăla, am asistat și eu de câteva ori și am zis „au“ cu ochii închiși, dorindu-mi să se ridice întreg). Îl mai vezi cu câte-o fașă în jurul genunchiului, câte-o gleznă bandajată, ba într-o zi își împachetase tot sternul, ziceai că vine de la război.
Și pentru că puterea exemplului funcționează excelent la noi în casă, cea mică umblă și ea plasturată și bandajată de câte ori cade, se lovește, zgârie sau înțeapă în vreun Lego. Iar dacă trece cumva o zi în care nu are nicio leziune, ia o cariocă și își desenează bube pe ici, pe colo.
Zilele trecute frate-su, cu dispreț în ton, îi atrage atenția că bubele ei nu-s adevărate. Sunt doar un fake de bube, desenate cu carioca, i-a zis. Întâi s-a supărat fata mea și s-a bosumflat. Dar după ce a rumegat o vreme, a găsit soluția: venind de la geam în viteză, alerga de-a lungul bucătăriei și se arunca în ușă, izbindu-se cu corpșorul ăla micuț al ei de lemnul tare. Făcea „îfff!“, „îfff!“, trântindu-se cu toată puterea, apoi își cerceta cu atenție mâinile să vadă: a reușit să-și facă vreo lovitură vizibilă sau tot cu fake-uri va umbla și săptămâna asta?
Mâine aș face bine să reîmprospătez stocul.

luni, 15 decembrie 2014

personalizând rahatul

Când ceva e mic și drăgălaș, face: „Oh, wie klein, wie suess! Is will es lieben, is will ihm ein Pussi geben! (O, ce mic și dulce! Vreau să-l iubesc, să-i dau un pupic!)
Nimic în neregulă până aici. Pupăm ursuleții și, de fapt, toate plușurile mici, figurinele drăgălașe, animalele de pe bluze și alte haine, în fine, tot ce e mic.
Dar ce te faci când toddlerul, cu dragoste în ochi și duioșie în glas își admiră propria producție din WC, care-i atât de mititică și de drăgălașă, nu-i așa, încât exclamă cu nonșalanță: Vreau să-l iubesc, vreau să-i dau un pupic! ?
Nu, nu mergem atât de departe cu partentingul încât să-i permitem să pescuiască în budă ca să experimenteze dragostea cu propriul său rahat. Stăm doar vigilenți și nu scăpăm toddlerul din ochi cât face kk.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share It