back

Am prins la mustață ultima săptămână frumoasă de vară. Ieri ne-am întors. Bronzați și mucoși.

am plecat la mare

...și de data asta nu mi-am luat laptopul cu mine, ha! Am preferat „Valul de căldură” și „Furia”, pe care le-am agățat în fugă aseara de la niște prieteni.

Am să mă legăn în hamac în timp ce mama personală va avea grijă de maimuțele mele.

Am să lenevesc sub umbrela de soare și am să beau Mojito.

Am să mă uit la copii cum construiesc castele de nisip și am să urmăresc printre gene norii de pe cer.

Am să mă plimb seara pe plajă și am să ascult valurile.

Am să număr stelele.

waiting

Sunt iar într-una din stările acelea în care simt că trebuie să se întâmple ceva și nu se mai întâmplă. Azi dimineață mă gândeam că, de fapt, aștept să cadă guvernul și că poate ar trebui să fac ceva în acest sens. Nu mi-a venit însă nicio idee, așa că am abandonat gândul. Mai bine îmi pun neuronul la treabă și caut o modalitate, la fel ca 99% dintre cetățenii patriei mele, de a pleca din țară.

Și mai aștept să mi se întoarcă jumătata de la Văleni. La 1,90 și 85 de kile ocupă destul de mult spațiu prin casă, iar acum mi se par cam goale cele 3 camere fără dânsul. De o săptămână, de când a plecat, e chiar curent în casă.

Apoi mai aștept să plec o săptămână în vacanță, me & my monkey, plus mama în ataș. Mama o să stea după fundul maimuței, iar eu o să cetesc în hamac. Ioi, te, ce imagine!

Și mai aștept, cumva, luna septembrie, cu tot ve aduce ea cu sine: toamnă, grădi și poate un pic de siguranță & stabilitate.

semnați, pls!

Nu știu cât ajută, dar nu ne costă nimic să încercăm.

Am deschis televizorul și nu-mi vine să cred. Bebeluși arși de vii la spital, la secția de terapie intensivă. Sunt uluită, simt că ar trebui să spun ceva și nu știu ce. E atât de cumplit, că parcă orice cuvânt e de prisos. Încerc să mă imaginez în pielea acelor mame și-mi țâșnesc instantaneu lacrimi în ochi când mă gândesc.

Ființe mici și neajutorate, înecate cu fum, arse de vii în pătuțurile lor, fără să fie nimeni în jur care să le salveze. Nu, cumva nu-mi intră în cap treaba asta.

E ceva în neregulă cu România.

nu faceți ca noi

Relația noastră cu calculatorul este una echilibrată. Se are voie la jocuri numai dacă pe ziua respectivă s-a bifat un sport (aikido) sau o activitate extracuriculară (pictură) sau e vreo ocazi specială. Sau... dacă suntem nevoiți să mergem la serviciu și să stăm în liniște. Așa ca ieri.

Teoretic n-ar fi trebuit să merg, practica însă e de multe ori altfel decât teoria, așa că m-am trezit ieri dimineață că trebuie să merg la serviciu și n-am ce face cu pruncuțul. Așa să l-am instruit:

- Fii antenă, că mergem la serviciu și am predare. Îți iei jucării, te pui într-un colț și mucles. Mi te adresezi numai dacă ți-e foame sau faci pipi. Și vezi că stăm toată ziua, așa că ia-ți multe jucării. Dacă găsesc vreun comp liber, ai voie să te joci, dar în liniște. Dacă nu, nu faci figuri, stai la jucăriile tale, ok?

- Ok.

A avut noroc, erau un comp liber. L-am fixat la el, l-am învățat cum să scrie F-R-E-E-O-N și restul de „linegames.com” intra automat. L-am mai învățat să apese pe cuvintele formate din 4 litere care încep cu P(lay) sau S(tart) și să mă lase în pace. De la 10 jumate până la 13 a stat la jocuri. Apoi am făcut o scurtă pauză de masă, șnițel cu cartofi și salată plus înghe de căpșuni, după care a stat din nou călare pe tastatură până pe la 17 si jumătate, fără să scoată mai mult decât o întrebare ocazional când i se mai bloca computerul. La sfârșitul programului l-am felicitat pentru cumințenie, i-am zis că sunt tare mândră și ne-am dus să-i cumpăr o jucărie drept recompensă.

Acum stau și mă gândesc: un copil de 5 ani care să stea aproape 8 ore în fața unui calculator fără să scoată un cuvânt... denotă că e super-înțelegător sau că va fi un gamer înrăit?

jurnal de caniculă

Ieri am fost după buletin. Am îmbrăcat maimutsele dis de dimi, am luat un pet de apă de doi litri cu noi, șepci și am ieșit în căldură. O stație cu tramvaiul și apoi până la capăt cu 311. Stat la coadă la poliție, apoi am pornit back. Câteva stații cu un 311, căruia i se defectase aerul condiționat, apoi cu 101. Băgat maimutsele în casă, dezbrăcat, plasat la piscina din balcon și eu așezat la laptop.

La un moment dat i-am extras din piscina, i-am spalat pe repede înainte, le-am trântit un blid de mâncare sub nasuri și le-am strigat, de la laptop, că au voie o bomboană după ce au mâncat tot și să se culce, altfel nu mergem seara nicăieri. Sigur, a fost nevoie de mica mea intervenție la un moment dat, în care m-am rățoit la ei și i-am culcat în camere separate.

După care mi-am făcut un ice coffee și am realizat în liniște și caniculă o splendoare de articol. De căldură sau din neatenție, mi-am salvat un document mai vechi peste el și l-am pierdut. Mi-am băgat, mi-am scos și am închis laptopul. Între timp se treziseră teroriștii.

Le-am făcut o pizza a la Ada, apoi le-am pus șepcile, am luat un pet de apă cu noi și am ieșit. Am urcat în 330, am schimbat cu tramvaiul și am ajuns la serviciu. Am luat niște printuri. Apoi ne-am dus la metrou. Am mers multe stații și am ajuns la tiroliana din IOR, unde Max s-a întâlnit cu iubita lui și s-au pupat. Pe gură, mi-a zis Luca mai târziu. „La fel ca Noemi, fata aia mai mare din Brașov, care l-a pupat pe Max la Paradisul acvatic, în bazinul cu bulbuci” (Luca). Când au început să mă muște țânțarii, m-am panicat și am tăiat-o înapoi la metrou. Am mâncat biscuiți Biskrem până am ajuns la noi, la Obor. I-am hrănit, i-am spălat și i-am culcat.

Am încheiat ziua cu un cuba libre pe balcon.

Hallelujah!

din ciclul „piese inteligente pentru caniculă”

lucruri bune învățate de la țigani

E foarte cald, iar ei sunt foarte plictisiți și iritați de căldură. Eu, ocupată și iritată de căldură și de ei. Așa că am aplicat metoda rromă, adică ce am văzut eu la țiganii și puradeii lor, pe Lizeanu.

Se ia un lighean cu apă, se scoate pe balcon (pe Lizeanu o făceau în plină stradă, printre trecători, dar eu nu m-am riscat chiar așa), se dezbracă puradeii la pielea goală, li se dau niște jucării, pulverizatoare, peturi și se lasă să facă ce vrea (mai puțin să se apropie de marginea balconului sau să arunce cu obiecte în capul trecătorilor). Se și răcoresc, se și porcesc, se murdăresc, se spală, se distrează. Iar eu îmi văd de treabă la laptop, în murmurul glasurilor ce se aud de pe balcon. Din când în când întorc capul și mă asigur că nu au făcut încă un castel din pământul florilor din ghivece...

10 august

- Auzi? Tu când aveai contracții veneau așa... ritmic?

- Mă, cam da. Au început?

- Da, am avut azi-noapte ceva și am în continuare. Cam așa, la vreun sfert de oră.

- Păi, înseamnă că până diseară o să naști, haha.

- Doctorița zicea că mai pe 27 încolo. Dar mă duc acum, la unșpe, să vadă dacă nu cumva sunt totuși contracții de naștere.

- Băi, io zic să te duci mai devreme de unșpe.

- Mda...

- Ești panicată?

- Daaaaaa.

- Păi, atunci fă-ți bagajul și mai bine aștepți acolo decât acasă, că de născut tot naști, azi.

- Da, mă duc.

- Bine, să mă ții la curent.

- Da, te pup, pa.

- Și eu, pa.

La 11 s-a dus la doctor, la 13 a născut. Acum Max are o verișoară. Yessss!

ce-i mai important în viață?

- Mi-e foaaaame! se orăcăia ieri, pe la praînz, în metrou și se întindea pe scaune.

Lumea se uita la noi.

- Max, mergem la Orange să-mi repare telefonul și dup-aia mergem să mâncăm. Te duc acolo, la cantina de lângă serviciu, unde-ți place ție.

Mi se demagnetizase SIM-ul și stăteam de vineri fără telefon. Era prioritar.

- Dar mi-e foaaaame! face și mai tare, cât să se uite tot vagonul la noi.

- Am înțeles, ai puțină răbdare, că nu durează mult la Orange.

- Vrei să mor de foame!? Hai să mâncâm mai întâi și mergem dup-aia la Orange.

Cei din jur se uitau deja urât la mine, că țin copchilul nemâncat.

- N-ai să mori. Orange-ul e mai aproape, rezolvăm, apoi mergem să mâncăm. Dacă vrei, îți iau un corn, un pateu, o merdenea.

- Ei na! Vrei să nu mai încapă mâncarea dup-aia? Mi-e foaaame!!

- Max, te rog să te potolești.

Simțeam că încep să mă enervez.

- Da' tu ce crezi să e mai important în viață? se rățoiește deodată la mine cu mâna în șold. Să trăiesc sau să vorbești tu la telefon?

Mowgli

Colegul de dormitor a plecat cu noaptea-n cap la nu-șiu-ce filmare, așa că am rămas singură. La un moment dat, simt o atingere pe braț. Deschid ochii și văd un băiețel ciufulit, bronzat, în boxeri roșii. Mowgli.

- Mama, îmi deschizi sticla de apă? și-mi întinde un pet de Dorna.

Am zâmbit și i-am deschis dopul. A băut, apoi s-a cățărat lângă mine, în pat.

- Ești frumoasă, mi-a zis și m-a pupat, apoi s-a ghemuit pe lângă mine.

Mi-a venit să râd, știind cum arăt dimineața cu ochii umflați și părul vâlvoi. L-am pupat și eu și am știut că depresia mea de vară a luat sfârșit.

news de la 166 km

După ce a dansat cu foc pe Bad Romance, Alejandro, dar mai ales pe "ceva cu space" (mama dixit), s-a aruncat epuizat pe spate, pe canapea și a spus: "M-am îndrăgostit!"
Mi-e teamă că printre posterele cu Spiderman și McQueen din camera lui, vor crește de-acum și unele cu Lady GaGa.

no milk today

Ok, e săptămâna mondială a alăptatului. Ok, e foarte bine și sănătos să alăptezi copiii. Ok, mă bucur că toată blogosfera maternă face lobby pentru alaptarea micilor orăcăitoare. Dar, sincer, nu prea văd pe cine vor să convingă... Care-i targetu' până la urmă?

Femeile simple, neinformate sau tradiționale, care oricum alăptează din mamă în fiică, pentru că așa e modelul pe la noi? Sau femeile sărace, care oricum n-au bani de lapte praf și se roagă la DD să le țină laptele cât mai mult? Poate pisicile de 20 de ani, siliconate, care oricum nu fac copii încă? Sau cele care s-au decis să-i facă și oricum vor alăpta pentru că e pă trend, e natural, e bio? Ah, știu, e pentru occidentale, că ele nu prea se dau în vânt după alăptat. Oare vor folosi google translate pentru toate aceste articole?

Let's be serious, din toate mamele pe care le cunosc, real sau virtual, niciuna n-a spus că nu vrea să alăpteze. Și dacă mergi mai departe și dai un simplu search pe google, n-ai să găsești decât vreo două-trei mame care, din diverse motive, nu au vrut sau nu vor să puie copilul la țâță. Cunosc, în schimb, mame care, în ciuda informării, poziției corecte, dorinței enorme de a alăpta și tot tacâmul, pur și simplu n-au avut suficient lapte. Sau cunosc altele care nu și-au permis luxul să stea acasă să-și alăpteze copilul, decât până la 3-4 luni, pentru că au fost nevoite să se întoarcă la serviciu și, ia te uită, ce surpriză, stresul sau altceva le-a secat de licoarea magică. Sau mame care n-au avut deloc - poate n-au avut psihicul destul de tare cât să invoce zeul laptelui, dar asta e o poveste pentru specialiști cu capul.

Concluzia mea: Alăptatul este ceva firesc și acceptat de majoritatea mamelor. Unele nu pot deloc sau nu pot destul și le pare rău. Foarte puține nu vor din principiu și, oricum, și alea își vor călca principiile în picioare când își vor ține copilul în brațe pentru prima oară. Nu e nevoie să devenim fanatice. În plus, nu ne face cu nimic mai sexy să ne atârnăm pruncii de sâni până la doi ani, dimpotrivă (întrebați bărbații, dar nu ăia proprii). Faptul că suntem îmbrăcate în Zara și nu în fuste lungi și plisate nu face diferența. Alăptatul nu ne face nici mai super-mame, cum nici pe copii nu-i face mai super-copii. E doar o chestiune de alegere. Și (aproape) toate mamele au ales deja. Atunci, pe cine vrem să convingem?

poate pe dânșii :))))

mic dejun

Era un rahat de consistență moale și culoare maro deschis. Textura sa nu era mată, ci zgrunțuroasă, de parcă stomacul nu ar fi digerat alimentele de tot. Pe alocuri se vedeau pete galben deschis, ca niște boabe de porumb. Stătea frumos pe un șervețel alb, curat, plasat în palma mea.

Am închis ochii și am mușcat din el. Nu-mi amintesc de ce trebuia să-l mănânc, dar era absolut obligatoriu. Am început să mestec strâmbându-mă de silă. În spatele mele, o persoană foarte apropiată mă urmărea cu atenție. Apoi am simțit că-mi vine să vomit și că n-am cum să înghit rahatul ăla sub nicio formă și i-am făcut persoanei din spatele meu semn să iasă repede, pentru că urma să vomez și, oricât de apropiați am fi (adică în măsura în care mă asistă la mâncat rahat), tot nu se cade să mă vadă vomând. Apoi decorul s-a schimbat și visul n-a mai fost nici pe departe la fel de interesant.

Now, what does that mean??? Că mănânc rahat ziua și că visez asta noaptea?

Repede, pls, niște psihanaliști aici, vă rog, că avem nevoie!!

din ciclul „venite pă meil”

mi-am tras apometre

Am deschis un pic ochii, m-am întins și am pescuit pisicul de pe jos. Colegul de dormitor dispăruse deja la muncă. Draperia flutura ușor și lăsa câte-o rază de soare să pătrundă până în pat. De afară se auzeau voci de oameni, doi muncitorii care ridicau o găleată pe o frânghie. M-am ridicat în capul oaselor și am inspirat adânc aroma de patiserie, ce urcă de la parter până la noi și se răspândește în toată casa.

Atât de idilic mi-a început ziua azi.

Apoi a venit instalatorul.

soluții anticriză

După ce mi-am picurat depresia pe blog, mi-am sunat jumătatea și i-am zis că-s depresată. A oftat. Mara deprimată, de regulă fără motiv, înseamnă Mara privind în gol, cu o mutră de parcă i s-ar fi înecat corăbiile (în ciuda faptului că întreaga flotă plutește frumos în formație). A oftat și mi-a adus două prăjituri. Pe care le-am halit uitându-mă pe National TV la un film din 1983 cu Steven Seagal. Superb film, noroc că nu l-am urmărit.

Azi mă plângeam unei prietene că am înnebunit: m-am mutat într-un apartament frumos, trombocite am, la job e ok... de ce mă simt deprimata? De criză, cică. Spirituală. Și nu pot să nu-i dau dreptate. Cred că asta e.

Prin urmare se vor lua următoarele măsuri de urgență:

1. Nu mă mai uit la știri și, în general, nu mă mai uităm la teveu decât pe Mezzo sau Discovery.

2. Mă apuc de yoga. Nu ca să o văd pe răposata bunica, pătrunsă de energia spiralei, că nu-s genul, dar măcar un pic de stretching și o relaxare mentală tot aș putea încerca.

3. Am să-mi caut ipod-ul până-l găsesc, ca să nu mai aud nebunia din jur.

4. Îmi fabric un hobby. Hmm, hmm... ce-i place Marei... să vedem... pictura, desenul. Numai că această activitate durează prea mult pentru secolul 21, mai bine optez pentru varianta instant, fotografia. Deci, să mă înscriu la un curs de fotografie. Și-mi cumpăr sculă, normal.

5. Dacă n-am bani de sculă, renunț la fotografie și mă înscriu la un curs de dans. Măcar picioarele-s moca.

6. Scriu mai des pe blog pentru a nu pune dop fluxului de creativitate (whoa!), că iată, mă împedic de el.

7. Citesc. Ce dacă am toate cărțile încă în cutii și nici nu le despachetez până nu ne luăm rafturi? Citesc întâi pliante de carfur, iau rafturi, apoi citesc și cărți.

8. Import copilul înapoi în capitală și nu-i mai dau drumul. E adevărat că va trebui să-l încui la el în cameră cât timp stau la laptop, dar i-am luat mochetă cu străzi, deci are de lucru și el.

9. Îmi fac rost de-un concediu de o săptămână.

10. Și de bani de concediu și mă car undeva.

Gata. Simt cum tristețea se ridică de pe creieru-mi precum ceața dimineața.

.......................

Sufletul mi-e pus pe stand by, în timp ce la exterior par să funcționez la cote maxime. Alerg, rezolv, muncesc fără pauză. Dar pe interior sunt goală. Aștept și tot aștept ceva. Poate momentul în care totul va reveni la normal, poate un concediu, poate toamna. Mă mișc ca un robot fragil la limita nebuniei prin căldură, isterie și sărăcie. Am nevoie de frumos în suflet ca de aer. Dar sunt atât de buimacă, încât nu știu unde e, nu mai văd frumosul de atâta urâțenie, nu-l mai simt, am inima paralizată și, mai ales, nu-i mai pot simți parfumul când închid ochii, de atâta putoare. În toată infecția asta am uitat să plâng.

L-am văzut scurt pentru o zi și jumătate și azi l-am dus din nou la gară. Acum sufletul, după ce că e gol, mai și doare.

a început...

Vorbeam cu Max la telefon, eu împachetam, el era la o terasă cu maică-mea și două prietene de-ale ei, bla-bla, mi-e dor de tine, am fost la bazin, ți-am făcut un desen etc. La un moment dat:

- Mama? Dar cum se poate ca eu să vorbesc aici și tu să mă auzi la București?

Fuck! A început teroarea. Cum să-i explic?

- Păi... Max... asta e o întrebare chiar foarte bună.

Pauză. Cred că auzea rotițele cum mi se învârt în creier. Până când s-au oprit brusc și zic:

- A fost odată un domn... un inventator... pe care îl chema Graham Bell.

- Da, zice ferm și așteaptă.

Ok, și acum? Ce-i spun, că Bell a inventat telefonul? Asta nu e un răspuns fair la întrebarea lui.

- Și acest domn Graham Bell a inventat telefonul...

- Aha.

- Da.

- Da.

- Nu știu cum a făcut, dar de-atunci putem vorbi la telefon.

Mă vedeam din afară și-mi spuneam: you stoopid, stoopid, stoopid! Și speram să nu mă ia la întrebări despre celulare, wireless și alte chestii. Și deodată îmi vine ideea salvatoare:

- Max? Dar cu cine ziceai tu că ești la terasă?

- Cu Tatiana, Anamaria și Violeta.

Tatiana, profă de germană, nu bun, Anamaria, de psiho, nu bun, Violeta, de mate-fizică, bun.

-Auzi? Ia întreabă-le tu pe cele trei doamne în compania cărora te afli, dar mai ales pe Violeta, cum funcționează un telefon, da? Sunt sigură că ele îți pot spune.

Hehehe, de ce să nu le punem și pe ele un pic în încurcătură? Prea se distrează la răcoare, la terase, și eu împachetez la 34 de grade Celsius.

- Da' Mama? Eu cred că știu cum se poate una ca asta.

- Cum, lumina ochilor mei?

- Am văzut la desene, că era un extraterestru... era verde și a vrut să facă rău.... și atunci a ieșit din el așa... un aer rotund... care s-a dus mai departe prin aer și așa putem vorbi și noi când eu spun ceva... și intră în telefon și dup-aia într-un fir, merge prin pământ la tine la București... apoi iese din pământ și vine la tine.

Ce mai contează că vorbeam la mobil și nu la fix, când Max mi-a dat așa o explicație potrivită pentru undele care merg prin aer și prin pământ? Și eu îl luam cu Bell. Me stupid.

Voi ce-ați fi răspuns, pe bune acum.

ice, ice, baby

Toate damele respectabile din blogosferă bagă din când în când câte-o rețetă. Și mi-am zis „Da ce? Io-s mai prost? Am ciungă-n păr? Io nu pot?”. Prin urmare, ladies & gentlemen, vă prezint magnifica, neprețuita și multigalactica (îmi place cuvântul ăsta, l-am preluat de la o prietenă) rețetă, REȚETA însăși, cea supremă.

1. Torni apă de la robinet într-un ibric.

2. Aprinzi focul sub el și îți vezi de treabă până fierbe apa.

3. Arunci trei-patru plicuri de ceai de fructe în apă (mare atenție, nici mai mult, nici mai puțin, că altfel ruinați produsul final!).

4. Stingi focul.

6. Cauți niște zahăr prin casă și torni în apă, direct din pungă ca să nu mai murdărești o lingură, după ochi (aici intervine adevărata măiestrie. și n-am să dau cantități exacte, ca răzbunare pentru toate rețetele în care apare „după ochi”)

7. Storci juma' de lămâie pe chestia aia de plastic cu moț rotund (daca ai, daca nu, merge și cu dinții) și o adaugi.

8. Îți vezi din nou de treabă până se răcește minunea.

9. Bagi la frigi.

10. Torni în pahar, pui 2-3 cuburi de gheață, furi niște mentă din jardiniera concubinului (poate merge și cu busuioc, n-am încercat) și garnisești țigănia.

11. Te pui la comp, iei o gură și scoți un „Yessss!” orgasmatic.

Sunt conștientă că această rețetă e foarte grea și că șansele să vă iasă sunt minime. După ce mă mut în casa nouă, dacă sunteți cuminți, vă invit la mine și vă servesc cu Ice Tea a la Mara.

iar dilemă

Eram printr-a cincea, anno domini '85 și moda era similară cu cea de azi. Cum nu prea erau haine „moderne” pe piață, mi le făcea maică-mea. Într-o zi mi-a transformat niște raiați albastru petrol într-un șort foarte mișto. Eu, evident, am fost foarte bucuroasă de noua piesă și abia așteptam s-o vadă colegele de școală.

- Doar n-o să mergi în pantaloni scurți la școală, că doar ești domnișoară de-acum, mi-a zis atunci mama, cadru didactic.

N-am prea înțeles de ce și nici n-am întrebat. I-am purtat mai mult în vacanță.

Acum avem anno domini 2010, eu am 35 de ani și, după cum mi-o impun trendurile și canicula, umblu în pantaloni scurți. Azi dimineață tocmai am făcut ce-a făcut și mama acum 25 (25????) de ani, am tăiat cracii unor blugi și mi-am tras șort de jeans. Întrebarea mea este... pot să mă duc așa la job?

Sau s-o întreb pe mama?

orange

- Da?

- Auzi? Tocmai a făcut o criză de plâns.

- De ceeee?

- Cică de ce nu stau mami și tati împreună.

- Ha! I-auzi ce idee! Unde-o fi văzut asemenea grozăvii?

- Da. Ce-i zicem?

- Păi, adevărul. Că se întâmplă uneori ca mami și tati să nu se mai iubească și atunci se despart.

- Așa mă gândeam și eu.

- Și că atunci copiii rămân cu unul dintre părinți, dar merg și la celălalt în weekenduri, că doar n-o să-l rupă în două.

- Îhîm. Da. Voiam numai să mă consult cu tine ca să spunem amândoi același lucru.

- Da, foarte bine.

- Și că oricum e mai câștigat ca ceilalți copil, pentru că are două case.

- Exact, asta o să-l dea gata.

- Haha, așa e.

- Îi place să fie mai cu moț.

- Da. Bine. Pa.

- Pa.

pe fugă

Am văzut la apartamente zilele astea, de aș putea să-mi trec în sivi juma' de normă și ca agent imobiliar. Mai spațioase, mai înghesuite, mai comunist-meschine dar sigure, mai postbelic-boeme însă șubrede, cu termopane lucitoare sau lemn mâncat de ploi, cu parchet de tip vechi ori nou, linoleum soios, gresii colorate, tapeturi grețoase, amorași pe tavane, spoturi, nișe... rămâi tâmpit când vezi ce are lumea prin case. Am luat și țepe, m-am dus degeaba, m-am evervat, am disperat, am transpirat și am oftat.

Azi am încercat așa, la oha, la un anunț care-mi făcea cu ochiul de la ceva vreme încoace, însă care cam depășește bugetul nostru. Dar ce pierdeam să mă duc până acolo? Și-așa am început să mă port ca o pisi de imobiliare: drăguță, zâmbitoare și cu tema făcută de-acasă.

Când am intrat, am rămas... wow... i mean, wow... exact ce-mi doream! (vorba lui Makelele de câte ori primește un cadou, chiar dacă are deja dublură). Spațios, liniștit, boem, într-o vilă interbelică cu două etaje, mini-curticică, pivniță (Maniano, acu' să-mi pui murături!), chicinetă (mă rog, oricum nu-s genul care-și dorește o bucătărie de lux), obloane, centrala proprie, sobă de teracotă just in case că se ia curentul... 350 de firfirei. :D:D:D

Mdea.

Și acum?

Facem un efort financiar, înlocuim salamul cu parizăr și o ardem boem în parterul vilei cu curticică? Sau ne frustrăm într-un apartament oribil undeva pe Mihai Bravu, să zicem?

Eu zic să mergem pe fericire și să ne cumpărăm un colț de rai, măcar pentru o vreme...

szombat

Am zis că de azi, 10.07.2010, n-am să mai fumez deloc. Mi-am luat și-un Liv52 să-l ajut un pic pe ficățel să facă față acestei vieți.

Max e bine, vine azi în București. Ar fi exagerat să susțin că deja mi-e dor de el, mi-e mai degrabă dor să-l văd vesel și sănătos jucându-se în camera lui cu pereți albaștri, decorați cu planete și rachete. Cameră care nu va mai fi pentru mult timp a lui. Sunt din nou în căutare de casă. Și nici n-am să trec pe la Ada, să văd cum s-au aranjat, până nu găsesc și eu ceva rezonabil, pentru că am să crăp de ciudă.

Am pus de-o supă cu găluște. Până se face, mai traduc un pic.

„La Nicopole, vazut-ai câte tabere s-au strâns...”

- Pe unde ești? m-a întrebat maică-mea.

- Acum intru în gară.

- Bine, atunci vino direct aici. Dă un bip de jos, că nu poți intra așa.

- Ok.

Am coborât din tren și m-am îndreptat spre ieșire. Se lăsase răcoare. Noroc că-mi trăsesem jeanșii pe sub fustă în tren. În față aștepta un cârd de taxiuri.

- Pe Nicopole, vă rog. La spitalul de copii.

Nu-mi aminteam pe unde vine, nu puteam vizualiza deloc spitalul la care mai mersesem și eu când eram mică. Însă când am ajuns în fața lui, am recunoscut imediat poarta cu bare din fier.

- Ah, ăsta era, am spus la vederea clădirii, apoi i-am plătit taximetristului.

Coridoarele spitalului erau goale și cufundate în liniște. Se dăduse stingerea de mult, era aproape unsprezece. Am urcat două etaje, apoi am intrat pe o ușă pe care scria ATI. Pe pereți erau lipite desene colorate, aducea puțin a grădiniță. Maică-mea m-a împins pe o ușă și m-am trezit într-o încăpere cu paturi de copii. Într-unul era o fetiță nou-născută, cu mască de oxigen și cu o branulă cât mânuța ei de mare. Dormea.

- Asta mică e foarte bolnavă, mi-a șoptit maică-mea și m-a împins mai departe.

În pătuțul de alături, cel cu zăbrele, un sugaci de câteva luni dădea din mâini și gângurea la tavan. Era conectat la un aparat care-i monitoriza bătăile inimii.

- Pe ăsta l-a abandonat maică-sa. L-a lăsat pur și simplu și a plecat.

Din nou m-a mai împins un pic, până am ajuns după colț, unde se afla un pat mare, de adulți. În el, o mogâldeață de cinci ani, îmbrăcat în civil, dormea. Din lăbuța dreaptă îi ieșea un furtun prin care picura încetișor lichidul alb. Părea foarte mic în patul acela mare. M-am lăsat în genunchi, lângă capul lui.

- Nu-l trezi, e bine dacă doarme, mi-a zis maică-mea.

L-am pupat aproape fără să-l ating, dar a deschis ochii. Nu dormea.

- Mama! a zis încet și a întins mâna stângă după mine. Apoi s-a uitat în ochii mei și a zâmbit.

Ne-am îmbrățișat așa cum am putut, printre fire.

- Of, am auzit-o pe maică-mea în spatele meu. Că nu l-am mai văzut zâmbind de două zile.

...of doamne, pinguinul meu e cu enetrocolita in spital la bv, face perfuzii si eu sunt varza la bucuresti...

...se pare că și-a învins cumva frica de înălțime... cum o fi reușit? poate fac și eu același tratament...

dai un ban, da' stai în față

E șchiop. Șchiop de-a binelea, sare in trei lăbuțe și pune doar rar lăbuța operată pe podea. A început să-i crească blana înapoi peste operație (după ce și-a smuls toate firele cu dinții). Medicul a zis să-i mai facem o radiografie. Ca să ce? Să-mi spună că e șchiop? Sau de ce a rămas șchiop? Nu mai contează.

Pe el nu pare să-l doară, nu se trage când îl apăs/strâng/masez. Și nici factorul estetic nu cred că îl deranjează prea mult când sare în trei picioare prin fața oglinzii din hol.

Dar știți ce e interesant? Că nu mai face pe șmecherul ca înainte. Acum mă lasă să-l mângâi, să-l pup (e drept, când are el chef, dar există și momente din astea), să-l iau în brațe. Și nici pe ușă nu se mai cațără. N-a mai dărâmat nimic, n-a mai spart, nu m-a mai zgâriat pe picioare.

De unde trag următoarea concluzie: dacă ai un pisoi tembel, îl potolești dându-i un brânci de la balcon. Plăteși apoi la greu pentru recuperare, dar merită efortul.

despre o băbuță

Ajung acasă de la serviciu, îmi arunc geanta-ntr-un colț, mă cobor de pe tocuri și-l felicit pe domnul G. că și-a găsit un job. Mă sunase pe drum și-mi comunicase bucuros acest mic, dar foarte important lucru. Deodata bucuria ne e întreruptă de bătăi în ușă. Ce naiba? La noi nu bate nimeni niciodată (sonerie n-avem, nici interfon), deci ceva vecin trebuia să fie. Oare am inundat pe cineva? Să răspund eu? Mergi tu? Judecând după insistența bătăilor, cu siguranță e vreun vecin deranjat de ceva.

În cele din urmă, după câteva negocieri, mă duc eu, că tot sunt mai aprigă în certuri ca jumătatea.

- Cine e? și mă uit pe vizor.

Niciun răspuns, în schimb bătăi repetate. O bătrână mică de statură, care bătea încontinuu la ușa noastră și suna în același timp la soneria care nu funcționează. Deschid.

- Vă rog, ajutați-mă! îmi spune într-un suflet. Prietena mea a căzut pe scări și nu o pot ridica singură!

Ușa apartamentului din fața mea era larg deschisă. Shit! Bătrânica oarbă de vizavi, deci.

Îmi iau repede în picioare sandalele (fără toc) și fug după ea, pe scări în jos. Bătrânica zăcea într-o rână la capătul scărilor, cu o batistă plină de sânge pe cap.

- Nu pot s-o ridic singură, să mă ajutați s-o bag în casă.

E micuță de statură, mai mică decât mine. Îmi trece prin gând să-l chem pe G. pentru treaba asta, dar ăsta tocmai e varză cu spatele și e suflet mai sensibil, nu-i place sângele & stuff, așa că tot eu sunt mai potrivită pentru dirty job-uri de genul ăsta.

- Mă doare mâna, spune bătrânica cu glas stins, nu pot s-o mișc.

O privire fugară asupra brațului îmi spune că e cât se poate de fracturat - prea semăna cu piciorul lui Izgubil. Batista roșie din cap nu sugera nici ea ceva prea vesel. Picioarele însă îi păreau întregi.

Am prins-o din spate pe sub brațe, având grijă să nu-i mișc brațul stâng, și am ridicat-o. Era ușoară. Sau sunt eu foarte forțoasă. Am simțit un miros vag neplăcut, făcuse pe ea.

Pas cu pas, încă o scară, și încă una, și încă una, și asta e ultima, am urcat-o până sus, apoi am așezat-o pe closet. De-acolo mai departe s-a ocupat prietena ei. Eu am chemat salvarea.

Ori că stăm noi într-o zonă în care frecvența cu care trec salvările pe bulevard sunt una pe minut, ori că au citit postul meu de acum câțiva ani, când nu l-au luat pe frate-meu zăcând în stradă de a trebuit ăsta să ia taxiul până la urgențe, cert e că de data asta au venit. La 112 a răspuns destul de repede o doamnă, care mi-a făcut apoi legătura cu un echipaj Smurd: „Sângerează abundent?”, „Își poate mișca mâna?”, „E conștientă?” După care am așteptat preț de-o țigară în fața blocului (ca doar n-avem interfon), unde m-au tapat aurolacii de țigări, și a și apărut Smurdu'. Ba au răsărit ca din pământ și doi polițai: „Ce s-a întâmplat?”, „Sigur n-a fost atacată?” La ce faună avem în zonă - mereu întâlnești câte-o mașină de poliție sau una de la IML prin spate - n-ar fi mirat pe nimeni.

Apoi au luat-o. Au zis c-o duc la cel mai apropiat spital (unde au locuri disponibile, aș adăuga eu). S-a dus și cealaltă băbuță cu ea.

Îmi pare rău că n-am putut face mai mult. Că nu m-am interesat unde anume o duc. Să-i fi dus zilele astea niște banane, apă, iaurt...

Bătrână și oarbă și singură și cu brațul fracturat la un spital din România. Mă tot gândesc la ea.

gânduri

Mă gândeam aseara dacă nu cumva ar fi cazul să-mi caut ceva de lucru prin altă țară, gen cameristă, menajeră sau recepționeră, că în categoria tranșatori sau asistente nu prea mă potrivesc. Dau cu aspiratorul și fac paturi toată ziua, mare brânză. Și câștig mai mult decât acum. Da, dar n-ai plătite asigurările sociale, sănătatea, șomajul și pensia, îmi veți spune. Iar eu voi replica: dar ce? credeți că acum le am? Deși teoretic firma ar trebui să mi le fi plătit, ei bine, iaca, n-a făcut-o (dacă îmi scade trombocita brusc, am pus-o frumos și artistic)! Am avut un șoc la început, când am aflat, între timp am început să mă obișnuiesc. De ce nu m-aș obișnui cu obișnuința asta un pic mai încolo, mai spre vest? Chirie plătesc oricum, și aici și acolo. Măcar acolo, oricât de nașpa ar fi imobilul, nu cred că e cu risc seismic gradul 1.

Copilul oricum e la mama peste vară... Zău dacă înțeleg ce mă oprește să aplic pentru un post de cameristă în Germania, de exemplu. Aș pune măcar niște bani deoparte pentru zilele și mai negre ce se arată la orizonutul României.

Hmm...

Thanx, Mr. Conopidă!

De mult nu mă mai dau mare cititoare, sunt prea multe cărți cumpărate în ultimul timp care au rămas necitite. Din lipsă de timp, aș spune, iar atunci când s-ar găsi timp, târziu în noapte, mă gândesc cu teamă la timpul pe care-l mușc din orele de somn și la faptul că trebuie să mă trezesc dis-de-dimi, iar apoi, după primul paragraf, de regulă adorm.

Am devenit, în schimb, mare cititoare de cărți de... scurt metraj, adică de copii. Ilustrații multe, câteva texte - până începi să caști ai ajuns deja la ultima pagină și se pune că ai mai citit o carte, nu?

Ultima mea lectură se numește Balul Florilor (editura Cartea Copiilor, cum altfel, doar nu vă așteptați la Cartea Adulților?). Și acțiunea este așa: un tip ș-o tipă, domnul Conopidă și domnișoara Morcov, adică două legume banale, au nesăbuința și tupeul de a se duce la un party organizat de flori (aka Balul Florilor). Sigur că au fost avertizați de tot soiul de rădăcinoase să nu se întindă mai mult decât le e plapuma și să stea în banca lor, însă cei doi nu și nu. Așa că ajung acolo, florile se uită chiorâș la ei și-i cam iau peste picior, fac mișto de ei alea-alea... pentru ca până la urmă să-i accepte, după ce s-au convins de abilitățile lor de dansatori. Și au devenit prieteni cu toții.

Nu mai pomenesc de faptul că lui Max i-a plăcut cartea suficient de mult cât să mă pună s-o car la mare și să i-o și citesc în fiecare seară (părinții cărora li se solicită seară de seară una și aceeași poveste știu cât de enervant poate fi acest lucru). Bănuiesc că i-a plăcut povestea despre toleranță, prietenie și „nu contează cât de lung ai părul”.

Mie, ca să fiu sinceră, mi-a plăcut îndrăzneala celor doi de a traversa în curtea vecină, cea a florilor. Și cum din fiecare carte citită învăț câte ceva, mă gândeam să aplic îndrăzneala asta și la mine. Tot se clatină hardughia la serviciu din toate balamalele, de ce să nu trec eu în altă ogradă? Una cu totul nouă, care n-are nicio legătură cu scrisul. Nu știu exact ce-aș putea face în afară de a sta la laptop și a inventa texte, însă am să mă gândesc zilele astea serios.

Thanx, domnule Conopidă!

surprize surprize

Am făcut zilele trecute o descoperire macabră care mi-a mai tăiat din pofta de viață. Se pare ca blocul în care tocmai ne-am mutat este cu risc seismic de gradul 1.

Evident că m-am gândit la asta încă dinainte de a mă muta și am căutat pe net să văd cât de suspect e blocul, însă nu l-am găsit pe nicio listă. Însă joi, când am fost la administrație pentru a plăti întreținerea, am văzut un act conform căruia scara la care locuim noi a fost expertizată și ta-na-na-nam: e varză. (celelalte scări nefiind expertizate, ceea ce nu înseamnă însă că nu sunt la fel de varză și ele.)

Acum mă simt păcălită, cam în pericol și vreau să mă mut. Noroc că Max e la Brașov.

v.v./02.05

momente

Max, molfăind o clătită cu gem, în timp ce se uita la băieții de la clătitărie, cum învârt tigăile și servesc clienții.

- Aș putea să mă fac om care face clătite, când mă fac mare... îmi spune gânditor.

Mie, să-mi rămână clătita în gât:

- Adică clătitar?

- Mhm.

- Și cu astronatul cum rămâne?

Se gândește un pic, apoi spune:

- Ai dreptate, mai bine astronaut, că de la clătite nu pot să văd planetele.

***

Oameni dansând, eu pe o băncuță cu un drink, Max bâțâindu-se cu un suc în mână și zgâindu-se la un grup de patru-cinci gagice care dansau pe lângă noi. Ele râd și arată spre el. El zâmbește și face niște figuri de dans. Eu mă amuz. Flirtul continuă în stilul ăsta o vreme.

La un moment dat se desprinde una dintre tipe de grup, vine înspre mine și mă întreabă:

- Îl lăsați pe băiatul dumneavoastră să danseze cu noi?

***

- Mama, dacă-mi cumperi tatuajul ăla promit să fiu cel mai cuminte.

O monstruozitate, un scorpion cât spatele lui cu ceva simblouri celtice în fundal. Horror.

- Nu.

- Hai, te rooog. O să te ascult când zici să ies din apă. Și o să dorm la prânz.

- Nu.

- Și o să mănânc și supă.

- Nu.

- Și o să merg și să ne plimbăm seara pe la aerosoli.

- Nu.

- Și o să ne oprim și să bei tu o bere.

- Ok.

...mâine venim spre casă...

vineri (e vineri azi?)

Ieri am avut parte de nori. N-a fost frig, dimpotrivă, plus că apa era caldă, însă nici soare n-am avut. Am interpretat-o drept solidaritate din partea soarelui cu d-na dr. de la Municipal: i-o fi șoptit că n-am voie la UV și m-a menajat umpic.

- (pauză, tocmai am ucis un țânțar care mi s-a așezat pe unghiile proaspăt lăcuite în roșu ca focul - ce face mama când pruncul doarme de prânz, se dă cu ojă și scrie pă bloc) -

Drept care am dat o tură prin Mangalia, Max și-a luat niște șlapi chinezești roz (?) cu Spiderman și o coardă de sărit, plus o înghe. Ne-am uitat la un meci de fotbal pe plajă, ne-am convins că la Corsarul Negru mai au încă bere rece (chiar dacă au schimbat mesele de tablă cu băncuțe de lemn) apoi am mâncat la o autoservire varză cu cârnați - așa și-a dorit Maxul. La returnare ne-am scoborât în Doi Mai, unde m-a lovit nostalgia în plină moacă. M-am lipit de un Ursus în golfuleț și ne-am petrecut toata după-amiaza bălăcindu-ne în sus-numita nostalgie. O fo fain.

Seara am înfulecat o pizza la Frontiera, prilej pentru Mache de a agăța o brașoveancă din Doi Mai (Alexandra) de 4 ani și 10 luni, cu ambii părinți la purtător, i-a halit șnițelul din farfurie și i-a dat întâlnire dimineața pe plajă.

Azi dimineață pe la 10 jumate, când am ajuns și noi în sfârșit pe plajă, am găsit doi părinți disperați alergînd în urma prințesei care-și căuta golanul de vamă. Așa că ne-am anturat tuscinci și ne-am luptat, chiuind (cei mici, nu și cei mari), cu valurile.

Acum, ca de obicei la ora la care scriu, se doarme de prânz. Din foișorul meu întrandafirat și îniederat observ grupuri-pâlcuri cum curg pe strada (asfaltată, doh) înspre plajă.

S-a zis cu liniștea noastră...

Mamă singură la mare.

Are părțile sale mai puțin plăcute, în care trebuie să car singură rucsacul cu de toate și umbrela de plajă. Max își duce singur colacul și sacul cu jucării. Să sap gaură lângă cearșaf și să fixez măgăoaia cu un amalgam de pietre și nisip ud - noroc că tinerețea petrecută la cort a făcut din mine o specialistă din ancorat corturi cu bolovani și fixat umbrele de soare pe care să nu le ia vântul de vamă. Apoi mai e problema berii de plajă, tot eu trebuie să mă duc după ea, zgâindu-mă în același timp cu un ochi după copilul rămas la cearșaf.

Dar are și părți bune, în care copilul își găsește alți copii cu care foreză în nisip în timp ce eu pot să citesc liniștită sub umbrelă. Sau în care câte un tânăr domn optmist îl distrează o jumătate de zi sărind prin valuri, în speranța că s-ar putea, la o adică, antura cu mama plodului. Sau în care mă plimb mândră cu el pe la terase și suntem serviți imediat, că doar nu lași o doamnă cu un copil să aștepte prea mult (ce-i drept, e și foarte goală vama).

Suntem în a treia zi. Max tocmai a adormit într-un hamac după ce am mâncat amândoi o ciorbă de văcuță și un mebese. Eu îl veghez din foișorul meu îmbrăcat în iederă. Ce altceva mi-aș putea dori mai mult?

am evadat

Recunosc că m-am supărat (așa, pe viața asta grea, deși n-ar trebui tocmai eu), mi-am luat jucăriile (aka max) și-am plecat în vamă, hehe. Când m-a întrebat un prieten la telefon azi cum e la mare, am început să râd ca proasta, iar râsul ala a spus mai mult decât o mie de cuvinte de descriere de „cum e la mare”.

Ieri a fost un pic stresant, că m-a cam terorizat Max. Se credea Buzz Lightyear în autocar (mulțumesc pe această cale cireșei de la hotcity, care în schimbul unor jucării donate ne-a invitat duminică la Toy Story 3, la care aproape că m-am tăvălit de râs și la care recomand în continuare să mereți să-l vedeți), iar după ce-am ajuns și ne-am cazat, am avut probleme reale să-l mai extrag din apă. Seara a ținut morțiș să-l caute pe Ovidiu, prietenul lui „cel mai bun, care mi-a dat anul trecut o pușcă”, dar nu era. Așa că ne-am luat un fresh de portocale și-o bere, ne-am așezat în fund lângă barcă și Max a făcut show: și-a etalat talentele de dansator preț de-o bere neîntrerupt, de s-a uitat toată terasa la el. Nu m-am putut abține să nu-mi amintesc de mine acum șase, opt, zece și mai mulți ani, făcând același lucru în același loc, iată cum trece timpul... Apoi am căzut amândoi frânți de drum, mare, soare și am dormit până dimineață la ora zece (!!!). Nici nu-mi amintesc de când nu m-am mai trezit la ora asta :) După care, astăzi, am luat-o de la capăt cu soare, mare și noidoi.

Acum e seară, stau cu un Smirnoff Ice pe terasa gazdei mele în timp ce Max doarme împăcat în cameră.

Sunt fericită, fir-ar să fie.

Se strâng jucării pentru copii

Se pare că avem o acțiune simpatică aici.

În ce constă dânsa? În colectarea de jucării (second hand dar în stare bună sau noi) în niște cutii de colectare a jucăriilor, care vor fi amenajate în opt orașe din țară (București, Iași, Timișoara, Pitești, Constanța, Cluj, Bacău și Brașov) în incinta cinematografelor participante (care sunt Cityplex, Cinema City și Odeon). Iar la sfârșitul campaniei, jucăriile vor fi împărțite și trimise de „Salvați Copiii” către copii din familii nevoiașe.

Am înțeles, da? În iunie-iulie ne luăm plozii de mână, îi ducem la film (Max a fost tare încântat de Toy Story 1 și 2, deci vom merge și la 3) și facem și o faptă bună cu ocazia asta ;)

Dr. Izgubill

Pe una dintre pisicile mele o chema Tonka. Era mică și subțire, neagră ca smoala și avea o boală de piele, din când în când îi cădea părul pe la tâmple. Dormea numai cu mine, îmi torcea în păr, îi plăceau guma de mestecat, halvița, madlenele și orice cremă de mâini.

Prima oară când a căzut de la etajul 3 a făcut-o din greșeală. Ne jucam seara de prinselea prin casă și, în focul distracției, am văzut-o cum a sărit pe fereastra deschisă, direct în întuneric. Am rămas ca tâmpită, holbându-mă după ea. Chiar atât de cretine sunt mâțele? Să fi crezut că mai avem o cameră?

Dar n-a pățit nimic lighioana, a avut noroc. A tras numai o sperietură zdravănă și aș fi putut să bag mâna în foc că va ocoli zona ferestrelor pe viitor. Aș! La nu foarte mult timp, m-am trezit din nou cu ea peste bord. De data asta însă, a reușit să-și rupă roata din spate stânga. A urmat o operație, plăcuță în picior și șchiopătat prin casă o vreme. Iar dementa n-a avut răbdare să treacă cele câteva zile până la scoaterea firelor și și le-a smuls pe toate cu dinții.

De ce ar fi tembelul actual mai breaz? De ce să aibă dânsul răbdare cu atât de tentantele pentru mâțe firișoare care ies din picior? Bandajat, împachetat, lipit cu leucoplast și scoci, după ce a fost în prealabil sedat și ținut de cinci studenți la veterinară (i s-a dus buhul drept „fiara”), Izgubilul mamii a reușit să-și muște, smulgă și dezlipească bandajul și apoi să-și înhațe unul câte unul firele. După care își linge tacticos și zgomots rănile parțial supurânde.

- Uite, mama, cred că asta e o ață de la Izgubil, spune Max și-mi arată azi un fir chirurgical verde închis cu un pic de piele semi-uscată prinsă de el, pe care l-a cules de pe jos. Bleah, nici nu pot să mă uit la el.

Păi, cum să poți, chiar și mie mi se face oarecum când îi inspectez rana în fiecare zi și-i număr firele rămase. Unele găuri s-au închis deja, au făcut o pojghiță gri, altele sunt încă deschise, cu niște lichid galben clar în ele. Și roz pe la margini. Cred că e carne vie. Dar nu-s mari, cam cât un bob de piper spre mazăre.

De șchiopătat, șchioapătă în continuare, Tonka și-a revenit mult mai repede, el abia dacă pune piciorul pe pământ.

O să avem un mâț șchiop. Sexy, huh? Dr. Izgubil.

LOVE

M-am uitat ieri la vreo două filme de dragoste. D-alea extrem de proaste, în care dragostea învinge la sfârșit și cei doi „se mărit”. De regulă nu mă uit la așa ceva, nici măcar dacă sunt deprimată/ îndrăgostită sau vreau doar să-mi spăl creierul. Însă aseara am reușită să mă uit relativ cap-coadă la Sex And The City (the movie) și încă unul. Pe lângă că am rămas fascinată de cât de proaste pot fi asemenea filme, probabil că m-a și marcat profund experiența, din moment ce azi dimineața m-am trezit cu gândul la LOVE.

La dragoste în general. Și particular. Și cât de puternică poate fi ea, sau cât de călâie. La cum ne mulțumim cu puțin, de nici nu mai știm dacă mai iubim sau nu, și așteptăm să ni se întâmple într-o bună zi dragostea aia mare, să ne lovească peste scăfârlie de ne merg fulgii. Sau nu mai așteptăm nimic. Fiecare cu dragostea lui. Cum o măsori?

După care am avut o străfulgerare dă geniu și mi-am zis: băi, păi dragoste adevărată e atunci când îți dai și viața pentru omul ăla! Simplu ca bună ziua. Ai face-o? E dragoste adevărată, pură, 100%. N-ai face-o (din indiferent ce motive)? E dragoste mixată cu alte chestii.

Eu una nu aș face-o. Voi? Chiar sunt curioasă cum stă dragostea în ziua de azi. Pun un sondaj alături, răspundeți, că e anonim...

deci da

deci suntem aici azi ;)

Mamelor din lumea-ntreagă!

Mare expoziție mare se anunță la Tomata pe blog și anume expoziție de copii (cu ocazia lui 1 iunie, alea-alea, înțelegeți voi). Prin urmare, cine dorește poate să expedieze poza puradelul (puradeii) din dotare pe blogul Tomatei.

(Tomato, îi accepți și-n carne și oase sau numai poze? Nu de alta, dar să mai respirăm și noi un pic...)

Cupa PENSACOLA 2010

Din ciclul „mor de bucurie că m-am trezit și sâmbătă la 7 dimineața”...

Alergatul prin pădure.

O probă pe care n-am înțeles-o.

Sââââng - drept, stâââââng - drept.

Flotări.

Alte alergări.

Bătăi.

Tras cu arcul.

Oare pe ce loc iese echipa? Luăm cupa?

What??? Locul 5??? Nu luăm nimic???

Tristețe mare în echipă...

Lacrimi și suspine...

Ei lasă, băgăm o înghețată și ne trece...

Peste noapte l-am lăsat în cușcă. Avea mișcările necontrolate, se uita prin mine și nu se putea ridica. Când l-am mângâiat, m-a mușcat, dar nu din răutate, cred că de durere, de apărare, de frică. I-am ținut apoi capul în mâinile mele și m-a bușit plânsul. Știu cum e când te trezești din anestezie, știu cum doare, cunosc frica, neputința de a te mișca... Apoi mi-am șters lacrimile, am închis cușca și m-am dus să fumez o țigară pe balcon.

Dimineața l-am găsit mai bine, putea focusa. I-am deschis ușa cutiei și l-am ajutat să iasă. Un bandaj mare, de la șold până la vârful lăbuței i se întindea țeapăn și alb. Of, of. S-a dus spre baie și l-am ajutat. Nici eu n-am putut sa ajung singură prima oară după operație, de ce ar putea el? Apoi a băut un pic de apă, mâncare n-a vrut și s-a retras în colțul lui de după bibliotecă.

Mai târziu ne-a zis doctorul că șoldul are șanse să se refacă, însă genunchiul nu. Fusese mai rău decât se văzuse la radiografie. Plus că mai are un os fisurat, un pic mai încolo. Să nu mai sară deloc până nu se reface, deloc.

- Faci pipi? l-am întrebat când am văzut că intră în baie șchiopătând în urma mea. Haide, intră în cutie, poți?

S-a uitat un pic la ea, apoi șontâc-șontâc a reușit să-și bage toate cele patru lăbuțe în litieră, în timp ce eu m-am introdus sub duș. După ce și-a făcut treaba, a ieșit și a rămas lângă cadă, asistându-mă la igiena matinală. Like in the old times.

- Ai vrea și tu, nu-i așa? N-ai mai făcut de mult un duș, am râs eu și am tras perdeaua, ca să nu stropesc prin toată baia. Și să nu mai fie tentația atât de mare pentru el. Izgubil adoră să stea pe marginea căzii în timp ce omul se spală. Să întindă lăbuța și să se ude. Sau să te zgârie pe undeva exact când ai șampon în cap și ochii închiși. Mă rog, acum nu, acum e beteag.

Deodată văd cum perdeaua de la duș se mișcă și face o burtă. Doar nu...? O trag repede și ce-mi văd ochii? Un Izgubil în trei picioare, încercând să-și țină echilibrul pe marginea căzii.

- Tâmpitule! i-am zis și l-am prins repede să nu cadă, cu blana-i lipindu-se de trupul meu umed. Of, of! CÂT de dobitoc poți fi să-ți imaginezi că poți face asemenea acrobații, tocmai tu? Cât de dependent de igiena matinală ești? Sau nu m-ai mai văzut de mult goală și n-ai rezistat ispitei? Tu nu te potolești nici beteag, măi mamă măi?

L-am pupat, l-am dat afară din baie și m-am gândit că pentru un mâț cu piciorul rupt de 5 zile e destul de viu.

La 9.30 intrăm în operație.

azi 2

Sunt zile în care pur și simplu nu mă mai suport. Să mă vait, să mă lamentez, să-mi exprim frustrările pe blog. Așa că astăzi am trecut la blocul următor, am decis să nu mă mai plâng la mine, ci prin vecini. Poate mai aveți și voi niște sfaturi utile de manageriere a timpului... Sau vreo idee de ceva cursuri de petrecere a timpului liber (liber?) pentru mamă și copil, gen io fac aerobic în timp ce el pictează, sau eu bricolez în timp ce el înoată, sau invers. sau eu mă relaxez la o terasă în timp ce el strânge hainele de pe uscător, face curat în camera lui și a mea și îmi pregătește hainele pentru a doua zi. aberez? da.

p.s. ce titlu original i-am tras postului, este? se vede de la o poștă că sunt plină de inspirație.

azi

Stă toată ziua ascuns după dulap și doarme. Sau nu doarme, suferă în tăcere. Mă uit la el, se uită la mine cu ochii lui mari, apoi clipește încet și-i închide. Moțăie. Nu spune nimic.

Uneori întind mâinile după el, îl ridic cu grijă de la subraț, a slăbit mult de duminică și piciorul drept îi atârnă inert. Încerc să-l bag în cușcă, el protestează și se împinge cu labele sănătoase de margine. Îmi strecor palma pe sub corpul lui și-l împing ușor în cușcă. Miaună a protest sau a durere, nu știu. Apoi închid cușca și o luăm cătinel spre cabinet.

La cabinetul de la Spiru, niște studenți distrați, cărora l-am dat pe mână, mi l-au tras de piciorul rupt.

- Nu de ăla, am strigat, ăla-i cel rupt.

- Păi, de ce are bandaj?

- A rămas de la branulă. Auăleu, îmi chinuiți mâțu, am zis. Mai bine ies.

Au fost de acord cu mine, mai bine ies. Așa am auzit doar niște mirolăituri de dulce din partea Izgubilului. Apoi mi l-au predat înapoi. Biochimia e ieșit mai bine, dar să-l mai lăsăm o zi, a zis doctorul. Să-i mai facem o zi de tratament și abia pe vineri să-l operăm. Ca să nu crape pe masă.

Număr în gând, de duminică până vineri sunt cinci zile, cinci zile cu piciorul rupt, cine ar rezista atât? Bravul meu Izgubil, pisoiu' lu' mama mic și prost, ce dobitoc ai fost să sari în stradă...

Îmi iau colivia cu mâțu-n ea și pornesc spre casă. E cald al naibii, iar cușca e mare și grea.

trouble in paradise: suicide billy

Stăm la etajul patru, două camere au ferestrele spre case și pomi - un tei înalt și frumos își înalță ramurile până la geamul nostru-, una pe partea cealaltă, la bulevard. Și totuși, aseară, când a ales să ne complice existența, Izgubil n-a ales priveliștea idilică, cu vrăbiuțe printre frunze, ci s-a aruncat direct în cea citadină, la betoane, mașini și tramvaie.

Când am observat pe la unsprezece că nu e mâțul și am descoperit fereastra deschisă la balcon, ne-am uitat unul la altul: cine-a uitat-o deschisă? Apoi am alergat în stradă.

Pe caldarâm nu zăcea niciun mâț făcut pilaf, nici carosabilul nu părea mânjit de mațe de Izgubil. Frate-meu și G pe sub mașinile parcate, pis-pis, where the fuck are thou? în timp ce badigarzii de la Bellagio se zgâiau la ei curioși. În cele din urmă, prin amabila colaborare a patronului magazinului de la parter, a badigarzilor, a prietenului puștiului căruia aproape că i-a căzut în cap și a încă o parte din locatarii de pe Big Steven Street, mâțul a fost depus pe canapeaua din sufra. Cu roata din spate dreapta frântă. Ok, now what?

Și așa se făcu că G luă colivia, vârâ mâțu-n dânsa și purcese la drum în miez de noapte spre Armenească 34, că e nonstop. Acolo, un consult și trei calmante ne-au rezolvat mâța pe moment și ne-au ușurat de 80 de lei. Radiografie n-au făcut, că n-aveau film, reveniți mâine.

Mâine n-au primit radiografii, că e sărbătoare și nu face nici dracu livrări. Așa că ia mâțu-n spinare și fugi la Centrovet (parcă), ăl din Alba Iulia. Că e nonstop. Acolo, o consultație, o radiografie și un set de analize ne-au mai ușurat de vreo 300 de lei și ne-au adus la cunoștință că nu piciorul e booba, ci pateul. Tâmpitul și-a făcut praf ficatul. Valori mari, trebă stabilizat că nu rezistă. Ia mai veniți dvs și diseară, să-i mai facem o glicemie, apoi perfuzii de două ori pe zi dacă nu mănâncă și în trei zile vedem cum stăm, dacă-l putem opera...

Acum copiii dorm. Au mâncat ciorba și s-au executat la culcare fără a crâcni când mi-au văzut fața căzută. Bill al nostru is in big trouble, deci nu facem figuri suplimentare.

Iar noi doi stăm și ne uităm unul la altul (cine-a lăsat fereastra deschisă?), nu spunem nimic și ne doare sufletul de ghemotocul suferind și plin de praf, refugiat sub pat, la liniște și întuneric.

Eu la comp, muncind, Max bombănind în camera lui că trebuie să-și strângă jucăriile de pe jos.

- Nu poooot... uite ce multe lucruri sunt pe jos... NU POT! îl aud din camera cealaltă în timp ce mai aruncă două-trei lucruri prin cutii.

- Cine crezi tu că poate să strângă atâtea lucruri!? îl aud din nou și îmi vine să râd de una singură în fața laptopului.

- Uite și tu ce multe sunt... Nu pot, chiar nu pot!... Haide, ajută-mă și tu, mama... hai să facem pe din două...

- Nu pot, strig scurt. Lucrez, îmi pare rău.

- Ei, lucrezi! strigă indignat. Lasă prosteala și vino să mă ajuți!

wtf????

braveheart

De vreo lună Mache-i răgușit. E nevoit să-și dreagă glasul vreo jumătate de oră în fiecare dimineață și după-amiază când se trezește din somn, până își recapătă timbrul cristalin. L-am dus la medicul de familie. N-are, doamnă, nimic, dați-i niște sirop de tuse, de plante. I-am dat. Răgușeala a persistat. L-am dus la pediatru. N-are, doamnă, nimic. Paaarcă e un pic roșu în gât, dați-i Bioparox, trei pufuri pe zi. I-am dat. Răgușeala a persistat. Apoi a făcut febră, i-am fat Nurofen. Nu i-a scăzut, i s-a umplut gâtul de puncte mici și albe dureroase la înghițit (puroi?), l-am dus again la dottore, de data asta cu lacrimi. Ne-a dat antibiotic. Am luat, ne-am pus pe picioare, happy end. Oare? N-au trecut nici două zile, că tânărul e din nou răgușit. Îmi venea să-mi trag palme când l-am auzit acum două zile hârșâind matinal.
Azi dimineață m-am înfuriat, i-am pus peste pijama un trening, gluga-n cap, pampuci și am coborât în intersecție, avem un Synevo la colț. În timp ce-l îmbrăcam adormit/ă, i-am explicat pe scurt ce avea să i se întâmple. I-a țâțâit c**** un pic, dar când a aflat că recompensa este Boost din Cars (apropo, a apărut revista Cars de luna asta pe la chioșcuri, pentru cine nu știa), s-a dat pe brazdă.
Ccocoțat pe scaun, a întins brațul, și-a pironit privirea în locul unde urma să se întâmple acțiunea și a început să numere, după cum l-a rugat asistenta. La 2 a fost înțepătura (niciun clipit din gene), la 10 s-a terminat prima sticluță, la 20 a doua și la 35 a treia. La 39 i-a scos acul. Nu s-a mișcat nici un milimetru din loc, n-a tresărit, nu s-a strâmbat, nu a zis nici "pâs" (asta pentru că era ocupat cu nămăratul). A primit un maimuțoi de pluș de la Synevo, de la mine revista cu mașină și o tonă de laude.
Mai târziu, în drum spre grădi, vede un limax în mijlocul trotuarului și se oprește ca fulgerat.
- Uite, mama, un melc fără casă!
Îi explic că nu e melc, că e limax și n-are casă.
- Și atunci unde doarme? m-a întrebat îngrijorat.
- Prin grădini, sub frunze, pe sub flori...
Și-a ridica ochii spre mine și a spus cu tristețe:
- N-are casă, săracul... E un melc sărac...
Și mi s-a părut că avea ochii umezi.

5 ani, mânca-v-aș ochișorii

Când aveam cinci ani, mama m-a întrebat ce vreau să mă fac când mă fac mare, sperând că-mi voi alege o meserie nobilă sau măcar ceve 'telectual cu facultate. Porniri de bunătate pentru vindecarea lumii ca să mă fac doctoriță n-am avut niciodată, profesoară ca mama nu mi se părea deloc palpitant, cu atât mai puțin ingineră ca tata, cântăreața aveam de ales între Corina Chiriac și Angela Similea și nu-mi părea că semăn cu niciuna din ele... alte joburi nu prea existau pe-atunci în visurile copiiilor... poate numai... Da, la magazinul Universal, cel mai mare magazin din Brașov de pe atunci, erau la parter raioane cu bijuterii, mărgele de plastic colorate și cercei kitsch, exact cum se poartă acum. Și ceasuri românești și rusești. Și dermatografe multicolore Ada, flacoane de lavandă fină cu 3,25 lei și șpreiuri „Farmec 16”. Era frumos la Univeral, mirosea bine. Și vânzătoarele erau mereu aranjate, rujate și coafate. Nu ca cele de la aprozar, cu șorțurile lor murdare și mâinile pline de pământ de la cartofii pe care-i aruncau în cântare. De ce n-aș fi și eu ca ele, ca vânzătoarele de la Univ?

- Vânzătoare, i-am zis atunci maică-mii, care era să leșine când a auzit.

Ce să spun, ea, când a fost întrebată, la rândul ei, ce vrea să fie când e mare, a răspuns, tot pe la vreo 5 ani: Spălătorie (!).

Azi Machelele-ul meu face 5 ani. I-am găsit racheta: roșie - culoarea lui preferată -, mare, cu usi si trape care se deschid, zgomot de lansare și 3, 2, 1, omuleți și extratereștri (thanx, andreea, aveau într-adevăr la mothercare-ul de pe dorobanți). Iar bucuria a fost pe măsură.

Acum, vreau-nu vreau, la onorabila vârstă de 35 am ajuns și vânzătoare chiar dacă numai online. Poate că ajunge și el astronaut tot pe la 35, cine știe? Are careva cunoștință despre ce trebuie făcut în direcția asta? Cursuri la NASA cumva? Să emigrăm? Să trimit aplicații de pe-acum? Or fi cozi? Liste de așteptare?

Deci ați înțeles, da?

semnați! toți!

petiția online ca să nu scadă mamelor cei 85% din salariu.

sfârșitul copilăriei

În troleibuz, Max jucându-se cu un peștișor, jucărie-cadou de la o revistă, eu privind plictisită pe geam, prin ochelarii mei de soare.

- Peștișorule auriu, tu o să-mi îndeplinești trei dorințe..., îl aud deodată mormăind încet către jucărie. Mă fac că nu-l aud, dar ciulesc urechile.

- Peștișorule, aș vrea să fiu rapid ca Dash... și aș vrea să am pânză... dar nu cred că o să am pânză când mă fac mare.... nu cred că Doamne-Doamne o să-mi dea pânză... nu există așa ceva, să-ți crească pânză din mână... numai Spiderman are... eu n-o să am...

Of, Doamne, momentul adevărului. Cât de dureros trebuie să fie pentru un copil, să realizeze că nu poate fi niciodată ceea ce și-ai dorit toată viața lui de 5 ani? N-am zis nimic, l-am lăsat singur cu tristețea lui. Lașo!

Azi dimineață (făcuse febră azi noapte, deci am dormit cu el), când a deschis ochii, mi-a zis:

- Aș vrea să pot să zbor cu racheta.

M-am uitat la ceas, 6,05. Of, Max, de ce nu mai dormi? Am întins o mână spre fruntea lui, nu, nu frigea, e ok, n-are febră. M-am întors cu spatele la el și am închis ochii.

- Dar n-o să pot să zbor cu racheta decât dacă mă fac astronaut, nu-i așa, mama?

- Mhmm, am mormăit de sub plapumă.

- Poate n-o să mă fac Spiderman, poate o să mă fac astronaut. Nu trebuie să fiu neapărat Spiderman, mama, nu-i așa? Da, am să fac facultatea de astronauți.

Din culcușul meu de sub plapumă, am zâmbit. Momentul fusese depășit cu bine.

Fauna

În intersecție, chiar lângă casă, veneam de la megaimage și stăteam la stop să traversez spre blocul meu. La doi metri de mine un tuciuriu libidinos la vreo cinczeci de ani, cu cămașă albă și păr pe piept stătea de vorbă cu două fete în pantaloni scurți, lolite de cartier, și tot încerca să o pipăie pe una din ele. Ea ba se trăgea, ba se lăsa...

Am traversat spre bloc, dar nu am intrat în scară, ci alături, la minimarket, uitasem să iau țigări. În fața magazinului, un biet retard într-un soi de pijama murdară se bâțâia de pe un picior pe altul și scotea niște sunete de animal. Nu cerșea, nici nu cred că ar fi știut ce să facă cu banii, probabil i-ar fi băgat în gură. L-am ocolit frumos și am intrat în magazin.

Când am ieșit cu țigările, retardul făcea pipi chiar lângă scara mea.

Un donjuan de cartier, mic, slab, bronzat din naștere și cu părul prins în coadă, în șort și șlapi, a trecut pe lângă noi tocmai când intram în scară.

- Ce faci, tataie, te piși? i-a strigat retardului peste umăr în treacăt și a râs.

Zona în care locuim e una de mare rafinament.

ta-na-na-naaaam

„Soțul” și-a dat demisia. Poate să încep să mă uit după o garsonieră? :D

Prin urmare, dacă doriți să ajutați o sărmană mamă singură cu un partener de viață șomer de azi, faceți-mi o țâră de reclamă pe blogurile voastre la „buticu' meu onlain”, poate, în afară de a debarasa un pic prin casă, mai scot un ban cu el. ;)

săr'na!

o zi

Când am intrat azi dimineață în camera lui, l-am găsit treaz, stând așa, cu ochii în lacrimi.

- Ce s-a întâmplat?

- Am visat ceva urât.

L-am luat în brațe.

- Ce?

- Eram într-o pădure și m-am pierdut de tine.

Mi s-a rupt sufletul. L-am pupat și i-am explicat că și eu am uneori coșmaruri că mă pierd de el.

- Da, dar m-am pierdut de tot. Adică nu te-am mai găsit niciodată. Și era adevăraaat!

Prin ce spaimă trebuie să treacă un copil de vârsta lui, care nu face nici treaz deosebirea dintre imaginație și realitate.

Apoi l-am dus la grădi. În drum spre job, în tramvai, o femeie în negru mi-a povestit că mama ei s-a aruncat azi noapte pe geam. Și fiica de clasa opta tocmai a dat examene. Și că e singură, că aleargă de colo-colo și să o scuz că-mi povestește toate astea, dar nu mai poate. Fratele ei s-a spânzurat de un vișin mai demult. E din familie...

Jumătatea m-a sunat să mă anunțe că e posibil să-și dea demisia azi. Îl înțeleg.

Pisoiul s-a băgat în mașina de spălat și nu mai vrea să iasă.

Aseară am făcut pizza după rețeta Adei, cu pâine. A ieșit delicioasă.

metamorfoza

- Am venit să vă vând un mâț! i-am zis vânzătorului de la petshopul din colț, când am intrat cu Izgubil în colivie să-i cumpăr nisip, și i-am făcut complice cu ochiul.

- Daaa? a făcut el. Păi, chiar aveam nevoie de un pisoi pentru mama, la țară, să prindă șoareci...

- Vezi, Izgubil? am spus către colivie, tare, să mă audă. Imediat ți-am găsit alt stăpân dacă mă mai superi. Un sac de nisip, vă rog.

Cu sacul în stânga și colivia în dreapta, am luat-o clătinându-mă spre intersecție. Pisica rămăsese ultima de mutat din casa veche în cea nouă. Când ne-am apropiat de stradă, a început: Miau! Miau! Miau! Miau! și s-a băgat adânc în spatele cuștii. Mașini grăbite, intersecție de tramvaie, oameni cu duiumul, o salvare care urla (doar stăm pe Big Fane, ce naiba: Colentina, Floreasca, Alexandrescu, avem trei spitale pe bolivar) - aproape că se zguduia cușca de cum îi bătea inima bietului mâț.

Când am ajuns în casă, i-am deschis ușa și l-am poftit afară. Înceeet de tot, pe burtă, cu coada la pământ, s-a furișat din colivie și a început să miroasă fiecare colțișor.

- Te las, prostule! i-am spus și am fugit înapoi, că mai aveam treabă.

Când m-am întors, deja era relaxat, mirosise pesemne toate cutiile și le-a identificat ca aparținând de noi. De-atunci Izgubilul nostru e alt pisoi: nu mai zgârie, nu mai mușcă (chiar așa), se lasă mângâiat și e relativ lipicios. Nu știu cum a funcționat terapia, daca trebuie să fiu recunoascătoare vânzătorului de la petshop, traficului de Bucureti sau pur și simplu sunt good vibrations în casa asta, cert e că mâțul meu s-a schimbat...

born to be a princess

Marea mutare m-a prins la fix, în prag de ziua mea, cu partenerul de viață băgat până peste urechi în plin proiect. Proiect înseamnă la el că vreo săptămână pleacă dis-de-dimi și vine seara târziu, iar când are filmare pleacă cu noaptea în cap și vine spre dimineață, doarme două ore, iar eu găsesc doar urme de-ale lui prin casă, pe dânsul nu-l prind, că dorm. Mai mult decât atât, de data aceasta fusese trimis la Varsovia. Prin urmare n-am avut încotro și a trebuit să împachetez toată casa singură, printre picături, între job și Max, zugrav la casa nouă, întâlniri cu administratori și proprietari, vechi și noi. Mai trebuie lavabilă, nu merge cheia, fugi cu butucul, s-a terminat scociul, fugi la grădi - mara in charge for everything. Când am simțit că se îngroașă gluma pentru că nu termin în timp util, am împachetat Maxul și l-am trimis să doarmă pe la prieteni, ca să mă pot desfășura zi plus noapte.

Apoi a venit momentul mutarii. G n-a putut face mai mult pentru mine decât să-mi trimită o dubă, un șofer, trei cărăuși. Mara - coordonator de proiect. M-am calificat și la asta, m-am înțeles bine cu băieții, le-am luat și bere, totul ok. Iar la sfârșit m-am trezit cu 3 camere pline de saci, cutii și mobilă dezmembrată. Și am considerat brusc că e mai bine pentru copil să-l expediaz până duminica la Ploiești, la alți prieteni, ceea ce am și făcut în secunda doi.

Apoi m-am uitat în jurul meu, am inspirat adânc, mi-am deschis un ursus, mi-am suflecat mânecile și am purces la treabă.

Ieri, printre saci de rafie și cutii de carton, am reușit să împlinesc 35 de ani. Mi-am sărbătorit această venerabilă vârstă prin șmotru la casa nouă, dar și la cea veche. Spre seară, epuizată, m-am așezat pe-o cutie, mi-am deschis o bere și mi-am zis „ hai la mulți ani, fatăh”. Spre și mai seară a venit și concubinul rupt de oboseală, cu un tort în dinți (mă rog, în plasă), mi-a făcut mâncare (nu mai mâncasem ceva cald de trei zile) și mi-a dat să beau, tot pe o cutie, o gură de vodcă poloneză și două de vin de porto. Apoi am căzut frânți amândoi.

Acum e sâmbătă dimineață și mă așteaptă o altă zi grea de muncă fizică. Până mâine trebuie să termin, pentru că mă duc după Max.

Așa că iau ultima gură de cafea, mă uit în oglindă, îmi spun spor la treabă și-am fugit...

pauza publicitara, schimb de decor, actul 2, ce vretzi voi

impachetam si caram mobila de la o casa la alta...

- Hai, Max, la culcare! E ora 10. Lasă jocul ăla și treci la spălat pe dinți.

- Mai am un pic, mama. Numai un pic, se roagă de mine.

Mă uit, niște cuburi care trebuiau suprapuse.

- Uite, mai e blocul asta roșu de construit și dup-aia e gata, îmi explică.

Calculez, nu poate dura mai mult de 1-2 minute să-și termine linia roșie.

- Ok, dar dup-aia îl stingi, da?

- Da.

După mai mult de 2-3 minute, mă uit la el. Nici vorbă de construcție roșie, era cu totul altceva.

- Păi, ce faci? N-ai zis că e gata când se termină blocul roșu? Ce-i asta?

- Ăsta-i alt joc.

- Păi, cum așa? S-a transformat jocul? îl întreb, așteptând o explicație.

La care el ridică din umeri și-mi răspunde cu naturalețe:

- Asta-i viața!

pizza

Vreau pizza, mi-a zis, și ne-am dus la Megaimage să luăm un blat pe care să-l împodobim împreună acasă cu de toate. Suntem specialiști. Numai că la Mega nu mai aveau blaturi de pizza. Îți fac paste, i-am propus. S-a ofticat, lui îi era poftă de pizza, nu de paste.

- Și de unde vrei să-ți iau eu blat de pizza la ora asta?

Era duminică seară.

- Păi poate să faci unul!

Ptiu drace! Să faaac unul? Da' de unde știe al naibii puradel că blaturile de pizza se pot face acasă, că nu sunt exclusiv de supermarket?

- Eu!? Singură? Păi, nu știu cum.

- Te ajut eu!

- Ei, m-ajuți tu. Nu știi tu cum se face. Poate... poate doar dacă ne uităm pe net. Dar știu sigur că e o treabă foarte grea, l-am avertizat.

- Eu nu te oblig, să știi. Faci numai dacă vrei tu. Dacă nu vrei, nu trebuie să faci.

Ha! Cu asta chiar m-a prins. Adică ce? Eu nu-s în stare să fac o treabă la fel de grea ca toate mamele din lumea asta?

- Știi ceva? Fac numai dacă mă ajuți și tu. Ceva-ceva tot iese.

Ne-am informat, am făcut, n-a ieșit. Era așa, ceva ca o clisă groasă și crudă, cu mult topping. Așa că am mâncat doar toppingul. Cu ketchup.

- Lasă, mama, prima oară e mai greu, m-a consolat în timp ce molfăiam amândoi. Când o să faci a patra oară o să fie perfect.

Danke, Max. Știam eu că o să mă apreciezi, orice rahat ar ieși. What are friends for?

help! pierdut polka!

Prietena mea Uca e tristă:

„Am pierdut un catel alb, femela, in 23 aprilie 2010, zona Romana-Victoriei. Raspunde la numele de Polka, are o zgarda de piele verde inchis cu tinte, 11 kg, pete mici maronii deschis pe urechi si spate. Va rog ajutati-ne. Oferim recompensa! ! ! 0746 031 801/ 0763 671 175”

Hai s-o ajutăm pe Uca și cine trece zilele astea prin zonă și o vede pe Polka să ne dea de știre.

Thanx!

no comment

5 month after

trombocite: 272.000 :D

vineri

- Mama, sper că azi la grădiniță n-o să fie iar... aglomerație.

- Aglomerație!? Cum adică aglomerație?

Le-or mai fi băgat o clasă, niște copii în grupa lor, e criză de locuri în grădinițe.

- Știi tu... din aia... aglomerație.

- Nu, nu știu. Explică-mi, că nu înțeleg.

- Din aia... cum era ieri... când ne-am dus și nu era nimeni... că nu merg oamenii la servici... și n-au bani... știi tu...

- Aaa, grevă!

- Da, grevă!

problem solved!

E obsedat de moarte. (Mama, eu cât o să trăiesc? Dar dacă mănânc morcovi și fac sport o să trăiesc 100 de ani? Dacă o să fiu cuminte și n-o să-l supăr pe Doamne-Doamne, nu mă ia în cer, nu?) Și nu e deloc de acord cu faptul că la un moment dat toți ne ducem. Atât de tare m-a exasperat cu întrebările astea existențiale, încât într-o bună zi i-am zis:

- Ei las', că până crești tu mare, sigur se inventează o pastilă, pe care, dacă o iei, nu mai mori niciodată.

N-a fost chiar o minciună gogonată, la urma urmei vezi tot felul de chestii pe Discovery, prin filme... Și cine știe, poate chiar se inventează ceva care să prelungească viața. Max însă a înțeles ce-a vrut el din asta și acum e convins că deja există această pastilă. De-atunci întrebările lui s-au transformat în: Da' când luăm și noi pastila aia? Mama, nu ne oprim puțin la farmacie?

- Auzi? Tu vrei să rămâi așa, mic? l-am întrebat azi, când iar a adus vorba de pastilă.

- Nu.

- Păi, dacă iei pastila acum, nu mai crești, rămâi mic. Pentru totdeauna.

Stupoare. La asta nu se gândise.

- Nu mai bine aștepți tu să crești, să te faci Spiderman și abia dup-aia iei pastila? Ca să rămâi Spiderman pentru totdeauna, ce zici?

Zâmbet larg, ochi fericiți.

Problem solved ;)

help! un strigăt de ajutor în bezna blogosferei!

Mache al meu își dorește o rachetă. De vreun an și ceva și-o tot dorește. Anul trecut de ziua lui am bătut toate magazinele, de la hipermarketuri, la piața Obor, nici urmă de rachetă. A primit o felicitare în formă de rachetă, pe care a ținut-o la loc de cinste jumătate de an!

La fel de intens a căutat și Moș Crăciun astă iarnă, însă nici el n-a avut mai mult succes. Mai mult decât atât, când Max i-a dezvăluit lui taică-său că vrea racheta, acesta sa înțeles că copilul își dorește o rachetă de tenis. Și mare fu dezamăgirea când și-a dat omulețul seama că „rachetă” are dublu înțeles.

Acum mă aflu din nou în fața acestei dificile sarcini: copilul meu își dorește o rachetă de jucărie. Ce mă fac??? Cum să-i explic că de un an de zile eu caut a naibii de navă spațială și nu găsesc? Înseamnă că sunt o mamă incapabilă!

Ca să nu frustrez copilul definitiv și să ajungă să-și dorească rachetă și la 18 ani, cer ajutorul vostru. Deci: cine mi-a văzut, cine-a cunoscut, mândră rachețea, navă spația, oricât ar costa, unde s-ar afla, că de-un an încoace, gura nu-i mai tace. Aștept linkuri. Multe. Sau măcar unul.

Thanx,

o mamă disperată

me happy

Ne mutăm. Doi metri mai încolo, dar umpic mai spațios. Trei camere și... balcon, wow! Adică vom avea unde să depozităm biciclete, trotinete, uscătoare de rufe și alte hardughii metalice, care momentan stau prin camere. Vom avea și hol. Bucătărie mare. Baie mică, dar ce mai contează. Fără termopane, însă cu parchet adevărat. Luminos, cu soare dimineața. Și după-amiaza.

Me happy.

Șantajistul

- Vreau la MacDooonalds! îmi spune.

- Nu.

- Te rooog! Vreau să văd dacă a mai apărut un dragon.

- Te-ai uitat și ieri, ai văzut că ți i-am luat pe toți.

- Off! Dar mi-e foaaame!

- Tocmai ai mâncat pește și cușcuș.

- Da' mi s-a făcut foame din nooou!

- În două minute am ajuns acasă, îți dau să mănânci.

Vede că nu poate să mă înduplece sub nicio formă și scoate artileria grea:

- Bine. Atunci n-o să-ți dau pussi zece zile.

What!? Zece zile fără să-mi pup copilul? Imagine that! Ce mamă ar putea să nu-și pupe copilul timp de zece zile??

- Și... după ce trec zece zile, am să-ți dau din nou pussi, continuă domnul.

Hmm.

- Și după ce-ți dau din nou pussi, ai să mă duci la MacDonalds.

my new hobby

Ce face Mara în weekend? Pozează țoale de prin dulap. Ce face seara? Le postează pă net. Și uite-așa, un tricou aici, o fustiță acolo, am reușit să scap de o parte din ele și am câștigat și niște bănuți. Lucru deloc de neglijat, dat fiind faptul că luna trecută nu am primit decât jumătate de salariu și despre a doua în continuare „nu se știe” când o vom primi...

De fapt, a început să-mi placă. E drept, pasiunea foratului prin grămezi de haine de second o am de foarte mulți ani. De prin facultate eram clientă fidela a galeriilor LaFayette din Brașov :D iar secondurile de pe Griviței n-au fost pieptănate de nimeni mai abitir ca de mine. Combinat, transformat, mixat, asortat... și reușeam să fac din rahat bici. Eram săracă și pasionată de modă, ce altă variantă aș fi avut? Săracă sunt și acum, dar pasiunea de modă mi-a mai trecut. Mi-am trăit-o forând prin magazine și malluri, făcând din rahat bici la revistă și forând nonstop pe net după trendurile actuale, ca să fiu mereu up-to-date. Acum am rămas cu „ochiul format” (descopăr comori în orice grămadă de haine second hand), mușchi la brațe (habar n-aveți cum e să te plimbi prin magazin cu 8 umerașe cu haine pe un singur braț, încercând să constuiești diverse ținute pe o temă dată în gând), o detașare de bun simț (nu mai accept orice trend, știu diferența dintre rafinat și kitsch) și o bază bază solidă de cunoștințe de fashion și de styling. (moamă, ce de chestii pot, poate să mi le trec în cv :)

De fapt, toată această lungă introducere e doar pentru explicația de ce nu mai scriu așa des pe blogul ăsta și m-am concentrat asupra celuilalt, cu hăinuțe. Dar nu vă îngrijorați, poate nu mă ține foarte mult...

avem țoaclă

Stăteam pe peron și așteptam trenul să ajungă în gară. Întârziere 65 de minute, normal, că doar e rapidul de Viena, se respectă, ce naiba. Plecaseră din Brașov cu întârziere de jumătate de oră, iar eu făceam deja treișpe-paișpe în gară, cu un dragon MacDo nou nouț în traistă, surpriză pentru tânărul meu.
Ajunge și trenul, oprește, lumea începe să curgă din el spre gară, iar eu, ridicându-mă pe vârfuri să văd mai bine, îmi caut din ochi pruncul și mama. Și numai ce văd apropiindu-se o căscuță albastră, de biciclist, îndesată bine pe capul unui puradel. Sub puradel, o bicicletă.
- Nu-mi spune că a stat cu casca pe tren, îi zic maică-mii.
- Pe tren, nu. Dar mi-a zis că el nu merge pe bicicletă fără cască. Că așa i-ai spus tu.
M-am uitat cu drag la el. Un țânc de aproape cinci ani, pe altă bicicletă moștenită de pe la un copil de-al maică-mii și cărată cu trenul până-n capitală, cu caschetă, făcând slalom printre călătorii cu bagaje ce coborau din tren. Țâncul meu.

Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte

Avem în dormitor o canapea mare, masivă și gigantuoasă. Care stă mereu trasă, pentru că dormim pe ea. Foarte rar o ridic, să mai dau cu aspiratorul pe sub ea, să nu se adune praful cât casa în mochetă. Și de regulă găsesc diverse obiecte pe sub ea: mașinuțe și jucării de-ale lui Max, brichete, cărți și elastice de păr căzute din pat, diverse chestii mai mult sau mai puțin rotunde rostogolite de Izgubil etc. Sau câte-o minge.

Azi dimineață, când am făcut patul, gândindu-mă că tot e vineri și va trebui să fac curat mai încolo, am încercat să ridic și canapeaua. Dar canapeaua nu se lăsa, părea că o blochează ceva. Ah, iar o minge, îmi zic, și încerc să trag cu ochiul prin crăpătura dintre perete și canapea. Un colț de Llosa, un Fulger Mqueen și mult praf. Mă aplec, mă întind după ele și le pescuiesc din strânsoare. Apoi încerc din nou, tot nu mergea. Ce naiba? Împing mai cu putere, nu cedează. „Fir-ai să fii de copil, iar ai lăsat o minge sub pat și tre să mă bag eu după ea”, mă enervez și împing cu putere maximă, așa, în draci, poate am noroc și se sparge mingea, se deblochează canapeaua și nu trebuie să mai fac târâș pe coate prin praf... Când colo, aud un „miau!” anemic venind de sub pat. Shit! îmi zic, era să omor pisica. Mă aplec, pis-pis, hai la mama, ce să-ți fac dacă ești prost și te bagi pe unde nu trebuie... în fine, pisica era întreagă.

Zece minute mai târziu, opresc apa la duș și întind lăbuța după prosop, abur în baie, nu văd mare lucru, știu doar că e și pisoiul prezent, mereu vine să mă asiste la duș, stă pe marginea căzii, își bagă capul după perdea și nu pleacă al naibii nici dacă-l stropesc cu dușul. Uneori întinde lăbuța și fură ce prinde: dopul, săpunul, buretele de baie - lucruri mici și ușoare, care se pot plimba apoi prin toată casa și ascunde sub pat. Așa că trag perdeaua deoparte, îmi pun prosopul pe cap și fac un pas maaare peste margine căzii, până pe covoraș, să nu ud pe jos, și calc... pe ce calc oare? Ați ghicit, nici mai mult, nici mai puțin decât pe săpuuun. Iar săpunul alunecă, desigur, că e săpun, am văzut cu toții prin filme scene în care se alunecă pe săpun, în baie și se zboară artistic cu cracii în sus. Ei bine, una peste alta, era să-mi rup gâtul...

„Ai făcut-o intenționat!? Măgarule!!!” Îl vedeam prin aburi stând într-un colț de baie, lingându-și tacticos blănița udă de stropi.

Nu știu nici acum dacă tocmai am trecut printr-un atentat la viața mea sau nu. Dar nici el nu știe...