luni, 8 martie 2010

povestea ANL

Cu vreo 4 ani în urmă, dându-mi eu seama că am în dotare un copil de 1 an, casă ioc și nici lovele să-mi cumpăr vreodată una, îmi zic să-mi încerc norocul la închirieri locuințe ANL pentru tineret. Tineret, adică până în 35. Măcar o fi mai ieftină chiria. Așa că mă duc la primăria sectorului 2, de care aparțin cu domiciliul (fictiv, desigur). Acolo, flit în meclă, cică nu contează sectorul unde domiciliezi, contează cel in care activezi cu carte de muncă. Yesss, îmi zic, păi eu lucrez în sectorul 1, ia să vezi cum îmi trag casă cu chirie acceptabilă în centru, de crapă toți prietenii de invidie. Fug repede la sectorul 1 și acolo mă întâmpină o doamnă acră, care mă ia cu „Faceți dumneavoastră o cerere...” - pe care o fac cumințică. După o lună, primesc răspuns în scris de la toarșul primar, cum că m-au luat la cunoștință, doar că momentan nu se construiesc locuințe ANL de închiriat în sectorul 1. Mă întreb dacă nu ar trebui cumva să-mi schimb jobul din cauza amplasamentului său dezavantajos.
Un an mai târziu, făcuse ăla micu vreo 2 ani, îmi ajunge pe la urechi un zvon conform căruia, dacă activezi în masmedia, îți poți depune dosarul la sectorul 6, chiar dacă muncești în 1. Sar în sus de bucurie, mă felicit că am imensul privilegiu de a mă număra printre scribii publicațiilor de pe piața românească, dau fuga la sectorul 6, unde, surpriză, cum altfel, aflu că masmedia înseamnă numai TV, donșoară. Îmi cer scuze pentru confuzie și plec cu coada între picioare.
Astfel stau îmbufnată, cu ochii pe ANL timp de aproape un an, în care pur și simplu aștept o șansă, o schimbare, o breșă în legislație și meditez la profunda întrebare: de ce merit eu mai puțin decât un om care are norocul să muncească, de pildă, în sectorul 5? Când brusc, sunt întrerupta de șansa care mi-a venit sub forma unui job în sectorul 2. Din nefericire însă, tot anul trecut mi l-am petrecut mai mult prin spitale, decât prin primării, amânând un pic treaba cu casa pentru când m-oi face bine. Nu m-am făcut.
Ăla micu face 5 ani în curând, iar eu lucrez în sectorul 3 între timp. Așa că îmi fac din nou curaj, mă pun pe telefoane, drumuri, legalizări și alte alea și îmi încropesc dosarul. Moartă, coaptă, ajung azi la primăria sectorului 3, secția spațiu locativ, la mama zmeilor, pe Lucrețiu Pătrășcanu, cudosarul în dinți.
- Doamnă, îmi spune foncționarul public, puteți să vă depuneți dosarul, dar șansele sunt aproape nule.
- Ha? Cum așa?
- Păi, nu s-au mai construit locuințe pentru închiriere, că nu are terenuri disponibile primăria. Sfatul meu e să vă mutați cu locul de muncă. În sectorul 2, 4 sau 6, de preferat 4 și 6, acolo se fac.
Iar am plecat cu coada între picioare. Iar flit, iar nu primesc casă. Păcat, aș face punctaj bun. Monoparentală, cu boli grave și studii superioare aș obține garantat un două camere.
Prin urmare, urmez sfatul domnului fonționar și întreb: angajează careva scrib cu carte de muncă în sectorul 2, 4 sau 6, preferabil 4 sau 6? Că aș vrea să-mi depun CV-ul. Repede, că în aprilie fac 35 și s-a zis cu „tinerețea”.

vineri, 5 martie 2010

fanii avatar

- Dacă ești cuminte, ne uităm la un film în seara asta.
- Ce film?
- Avatar.
- Avataaar?
- Da, cel mai tare film de anul trecut.
După o oră...
- Mie-mi place filmul ăsta. Două filmuri îmi plac mie, Spiderman și Avatar.
- Filme.
- Filme.
- Păi, altele nici n-ai văzut.
După vreo cinci ore, în toiul nopții...
- Mama, am auzit ceva la mine în cameră.
- Sunt vecinii de sus sau motanul. Culcă-te.
După altă oră...
- Mama, am visat ceva.
- Și eu. Vin să dorm cu tine.


marți, 2 martie 2010

super-eroii

În fața noastră, chiar la picioare, o râmă mare și lucioasă se târa încet de tot de-a latul străzii. Ne-am oprit amândoi, ca la un semnal. Era mai degrabă un râmoi, gras și frumos. În curând va fi terci, m-am gândit:
- Dacă trece o mașină acum, sigur o calcă.
- Și moare. De tot, e de acord el.
- Poate ar trebui s-o salvăm, zic.
Își ridică fețișoara înglugată spre mine și văd că mă privește întrebător.
- Ia-o cu mâna și pune-o în grădina aia, spun.
- Ia-o tu.
- Ți-e frică?
- Nu, dar vreau s-o iei tu.
În timp ce negociam care dintre noi să salveze râma, numai ce se apropie o mașină. I-am făcut loc, trăgându-ne spre o mașină parcată și am stat amândoi cu ochii pe râmă. A avut noroc, a nimerit exact printre roți.
- Uite, mama, a trecut pe sub mașină! îmi spune bucuros.
- La următoarea sigur nu mai are același noroc.
Am căutat un bețișor din priviri, am găsit. Când am atins-o, s-a strâns și s-a făcut mai rigidă. Nu reușeam s-o mențin pe băț. Am atins-o cu un deget, i-am simțit mișcările unduitoare și mi-am amintit cum culegeam râme în copilărie și le dădeam la găini. Cu mâinile goale. Așa că am căpătat încredere, am prins-o între degete și am aruncat-o în grădină. Apoi mi-am scos flaconul de dezinfectant din poșetă și m-am spălat.
- Gata, am salvat râma.
- Bravo mama, suntem eroi!
- Super-eroi!

marți, 23 februarie 2010

cadavre în Dâmbovița

Am visat azi-noapte că eram pe la Unirii, o luasem pe splai și în Dâmbovița era plin de cadavre de femei. Apa era curată și limpede, cu fundul bleu ca de bazin, iar fetele erau îmbrăcate așa, de clubbing.
Interpretarea mea: 1. Ce bine că ai plod și nu mai poți ieși în oraș seara, vezi ce pățesc fetele care umblă noaptea prin cluburi? 2. Ai început să visezi iar bullshituri, ești cu capul, vorbește cu St. Mary, poate îți face cunoștință cu vreun psihopupu.

sâmbătă, 20 februarie 2010

rădăcinile de țăran

De la o vreme încoace, Izgubil aka Tâmpițel are o nouă dambla. Nu mai mănâncă din strachina lui, ci scoate boabele cu lăbuța rând pe rând pe jos, mâncându-le apoi DE LÂNGĂ strachină. O fi farfuria murdară de ceva? Am spălat-o bine. Nu i-or fi placând cronțoneii ăștia? Să-i luăm din cei vechi, de care știm că-i plac. Am schimbat farfurii, boabe, tot. Izgubil, nimic. Continuă să-și scoată mâncarea cu lăbuța și s-o mănânce de pe jos. Problema este că, făcând acest lucru, nu numai că avem acum tot timpul boabe de pisică împrăștiate prin toată bucătăria, dar plimbă și castronul de colo colo, astfel încât să ne mai și împiedicăm uneori de el.
Vrea cineva cumva un mâț frumos și tembel? Cu rahații proprii din lădița nu se mai joacă, deci e ok.

vineri, 19 februarie 2010

leapșa: ce am eu în geantă

În viața reală sunt genul conștiincios, care-și face mereu treaba la timp, serioasă, organizată, deloc împrăștiată, cu capul pe umeri și picioarele bine înfipte în pământ. Impresia pe care o las pe blog este însă total pe dos (cred), dat fiind că, pe lângă că îmi închid și deschid bloguri absolut aiurea, de sunt fanii nevoiți să mă vâneze prin blogosferă, blogul meu e neîngrijit, neaccesorizat, ne-nimic. Scriu rar, pe sărite și pe fugă. Uit să-mi linkuiesc blogurile preferate de al meu, uit să răspund la mailuri, dar mai ales nu mă prind niciodată când primesc o leapșă, pentru că nu urmăresc statisticele acelea de linkuri sau cum se numesc ele. Bănuiesc că e din cauză că nu prea iau blogăreala în serios și, sincer, uneori mi se rupe cu zgomot de ea.
Totuși, din când în când mă apucă mustrările de conștiință de blogger și atunci încep să fac puțină ordine și curățenie prin viața mea virtuală. Astăzi a venit rândul răspunsului la lepșe. M-am prins eu că am primit acum ceva vreme aceeași leapșă de la Simona și de la Sabina și atunci mi-am zis că împușc doi iepuri deodată. Leapșa îmi spune că trebuie să enumăr tot ce am eu prin geantă. Dar pentru că mi-e lene să descriu, mi-am zis că e mai simplu să le pozez. Așa că mi-am deșertat geanta pe masă și i-am tras o poză.


Bine, asta e varianta „fără laptop”, că atunci mai car după mine și un assus plus încărcător.
Și să vedem mai departe ce se poartă prin poșete la... Paris și în Lothlorien.
Ah, și în țara cosmeticelor. Și, de ce nu, la islandeze.

add to bookmarks

O zambilă mov îmi atârnă peste tastatură. Are o floarea prea grea pentru tulpina fragilă și s-a îndoit. Am sprijinit-o cu un creion. Drept mulțumire mă droghează gratis cu aroma ei grea și dulce. Ador mirosul de zambile. Printre perdele se strecoară o rază de soare anemică dar obraznică și mă împiedică să mă concentrez. Nu trag perdeaua, îmi place așa. Din laptop îmi curge un fado radio portughez și-mi amintește cât de caldă e viața la Lisboa. O clipă de fericire demnă de add to bookmarks.
Am vizitat-o ieri pe St. Mary. A zis că nu e cazul să ne mai vedem zilnic și că mă sună ea peste vreo două săptămâni. Am plecat oarecum descumpănită. Ca să nu sufăr prea tare, mi-a dat ceva care se cheamă movalis (ce nume cu iz romantic, am ginit-o din prima că-i plac romanticii germani) până la următoarea întrevedere.
Între timp, m-am hotarât să strâng bani, să-mi cumpăr palatul verde mult-visat. Și am să-l umplu de zambile mov.