joi, 26 martie 2015

necunoscute

GG, pe un ton blând, blajin, patern: „De ce rupi, Vera, hârtia aia?“
Vera se oprește și cade pe gânduri. Apoi vine cu răspunsul: „Nu știu de ce. Dar vreau s-o rup.“

Poza n-are legatura cu vorba, dar îmi pare că
se potrivește atitudinea reflexivă.
  
Foto: Miruna (de la ea-si-ea.ro)

mama știe

Stăteam cuminte pe scaunul meu și ascultam. Trecuseră vreo treizeci de minute și se vorbea în continuare numai despre cât de benefică este alăptarea, pe termen cât mai lung. Mă aflam la un eveniment, o campanie pentru lapte praf, însă senzația mea era că sunt la o adunare LLL undercover.
Și mi-am amintit de toate acele certuri din online între mame, de patosul pus în fiecare argument, de studii care mai de care și citări din OMS. Constatând, încă o dată, că absolut toată lumea, fie alăptătoare exclusive, fie medici pediatri sau reprezentanți ai firmelor de lapte praf, e de acord că cel mai bun lapte este cel matern. Că e bine să alăptezi măcar până la 6 luni, apoi să începi diversificarea în paralel, continuând cu laptele de mamă până la doi ani și, dacă se poate, și mai mult. Și-atunci vin și mă întreb: de ce se organizează mamele în tabere adverse și se războiesc între ele?

Problema nu se pune ce-i dai sugarului nou-născut, lapte matern sau formulă, căci e limpede pentru toată lumea că laptele matern e mai potrivit. E ușor de digerat, proaspăt, steril, călduț și are anticorpi care ajută sistemul imunitar al copilului. E mâncarea ideală pentru pui. Dacă însă, din diverse motive (care țin sau nu de mamă) laptele a secat, căci se întâmplă și așa ceva, nu-i nicio problemă, slavă Domnului, trăim într-o țară civilizată în care avem acces la formule în orice farmacie. Așadar, toată lumea e de acord că, atunci când puiul e mic-mic, țâța-i varianta cea mai bună.
Dar copilul crește, începe să mănânce și alte alimente cu care-și umple burta, e în cursul firesc al lucrurilor. Ajunge pe la 1-2 ani și mama se întoarce la job (sau nu); oricum ar fi, e evident că pe măsură ce copilul crește, producția de lapte scade. Or, un copil mic are în continuare nevoie de lapte, căci laptele rămâne un aliment de bază în hrana lui de zi cu zi (doza recomandată e de 500 ml de lapte zilnic). Și cum mama natură nu prea mai produce acest juma' de litru la un moment dat, copilul trebuie să primească porția de lapte sub altă formă. Ce alegi?

Mulți sunt tentați să dea copiilor mici lapte de vacă (sau de capră) și chiar o fac*. Ceea ce nu știu însă mulți este faptul că laptele de vacă este cam sărac în fier, zinc, iod și vitamina D, nici măcar cel „direct de la vaca din curte“ nu face față nevoilor unui copil mic. Căci copilul mic are, în medie, o nevoie de 4-5 ori mai mare decât un adult când vine vorba de elementele pomenite mai sus, căci e în creștere. În același timp, are și capacitatea gastrică de doar 20% din cea a adultului. Așadar, cam cât lapte de vacă ar trebui să bea un copil ca să acopere necesarul zilnic? Cine dorește poate face un calcul conform tabelului de mai jos.


Prin urmare, întru rezolvarea acestei probleme de calitate/cantitate s-a inventat laptele „de creștere“, mai exact, o formulă de lapte praf pentru copiii de 1-3 ani. În acea cantitatea minimă recomandată de jumătate de litru de lapte îngurgitat zilnic, laptele de creștere acoperă 60-70% din necesitatea de calciu, zinc și fier, și are un mix echilibrat în dozajele de proteine, grăsimi, minerale și vitamine. Cu alte cuvinte, este gândit exact pe nevoile copilului mic. De ce-ai da copilului mic litri întregi de lapte de vacă pentru a-i asigura DZR-ul și nu doar două biberoane de formulă, unul dimineață și unul seara, de exemplu, lăsându-l în rest să experimenteze cu alimente noi? Motive serioase nu sunt decât lipsa de finanțe sau lipsa de informație. Și dacă cu bani nu vă pot ajuta, cu informație, da.

Dragele mele mame, mai vechi, mai noi, mai proaspete sau mai trecute, la primul sau la al patrulea copil, toate suntem în aceeași oală. Căci toate vrem ce-i mai bun pentru puii noștri, să crească frumoși și sănătoși, isteți și descurcăreți. Copiii voștri nu sunt cu nimic mai prejos dacă au fost alăptați doar o lună sau mai puțin, la fel cum nu sunt mai presus dacă i-ați alăptat un an sau mai mult. Important este să fiți voi informate și conștiente de ce înseamnă o alimentație echilibrată și sănătoasă și să le-o oferiți, pe cât posibil, puilor voștri de câte ori puteți. Căci, nu-i așa?, mama știe rețeta creșterii sănătoase!
 
La eveniment ne-au vorbit, de la stânga la dreapta:
Dana Rogoz, Dr. Mihaela Oros (pediatru),
Dr. Cornelia Preda (neonatolog) și Dr. Mihaela Cerbu (Nestle)

 *Aici am și o poveste lungă și personală a experienței proprii cu diverse tipuri de lapte, cu greșeli și corectări, dar probabil că o să o scriu separat despre asta.

miercuri, 25 martie 2015

back in business

Am extras bătrâna trotinetă din balconul maică-mii, zăcea pliată pe sub multe alte obiecte. Plină de praf și rece. M-am gândit că poate a ruginit între timp sau i s-au slăbit șuruburile și le voi pierde pe drum.
Băiatul era deja gata echipat, cu rucsacul de baschet în spate, șapcă și glugă, călare pe trotineta lui.
– Oare nu mi se dezmembrează pe drum? m-am întrebat mai mult pentru mine.
– Ultima oară părea întreagă, zice.
Apoi am ieșit pe ușă.
Am regăsit senzația aceea de zbor, când îți vâjâie vântul pe la urechi (ce-i drept, îmi cam înghețaseră aseară), bucuria vitezei pe drum drept și satisfacția figurilor de slalom printre pietoni și mașini parcate. Îl înțeleg perfect că-și ia trotineta peste tot cu el vara, și eu aș face la fel dacă aș mai avea vârsta lui.
E bine că am băiat cu trotă, sub pretextul că ajungem mai repede la baschet dacă mergem cu trotinetele, mă mai bucur și eu un pic de copilărie. Singură nu prea îmi mai stă bine; la aproape patruzeci de ani, oricât de tinerică aș arăta, tot o babă pe trotinetă sunt, de fapt.
Ajunși la sală, el a fugit pe teren, iar eu m-am așezat confortabil pe scaunele rigide ale tribunei, căci pescuisem la repezeală o carte din bibliotecă înainte de a ieși pe ușă. Cu siguranță mai aveam una începută pe undeva, dar de când n-am mai avut timp pentru asemenea activități de lux precum cititul, nu mai știam nici unde, nici care.
De fapt, voiam doar să mă laud că am reînceput antrenamentele de baschet (a.k.a. orele mele de lectură) și că m-am dat aseară cu trota până-n Tei și-napoi și a fost grozav.


marți, 24 martie 2015

îmi pare rău...

Noapte. Maică-mea doarme, Vera se foiește.
– Ich will Milch. (Vreau lapte.)
Mama mormăie ceva în somn. Are aproape trei ani fata, dar uneori mai cere lapte noaptea, încercăm s-o dezvățăm treptat.
– Wir haben keine Milch mehr. (Nu mai avem lapte.)
– Wir gehen kaufen, vine fata cu soluția. (Mergem să cumpărăm.)
– Jetzt!? Es ist Nacht, es ist zu. (Acum? E noapte, e închis.)
Stă fata pe gânduri o vreme, apoi spune:
– Aber mein Teddy braucht Milch. Er ist hungrig. (Dar ursulețul meu are nevoie de lapte, îi e foame!)
Mama se amuză în sinea ei, se ridică în cele din urmă și-i aduce lapte.
Dupa câteva minute, se aude cum Vera bea laptele cu nesaț în întuneric. Când termină, îi întinde maică-mii biberonul gol și spune pe un ton afectat:
– Oh, es tut mir so leid! Ich habe die Milch vom Teddy getrunken. Entschuldige mich, bitte... (Vai, îmi pare tare rău. Am băut laptele ursulețului. Scuză-ma, te rog...)

luni, 23 martie 2015

socialxchange, o idee interesantă

Joia trecută am fost invitată la deschiderea unui magazin social, care se numește SocialXchange – magazinul fără bani, unde oferi și primești. N-am putut onora invitația, căci am fost toată ziua ocupată, dar altfel m-aș fi dus, că mi se pare o idee interesantă pe praful ăsta și la câți șomeri avem. Așadar, citez:

„Gândit ca un intermediar între cei care doresc să facă acte caritabile și cei care au nevoie de astfel de gesturi, magazinul simplifică procedura de donație a unor bunuri, dar și condiționează accesul persoanelor cu venituri modeste la aceste produse de efectuarea unor activități de muncă în folosul comunității. Noul proiect al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Sector 6 a apărut ca urmare a  nevoii de a stimula atât actele de caritate cât și sentimentul de responsabilitate în rândul asistaților social, dar și din dorința promovării unor principii, precum respectul față de donator, protejarea demnității beneficiarului și echitatea socială.
Ca element novator, magazinul oferă donatorilor un pachet de servicii de abilitare și agrement precum salinoterapie, cursuri de limbi străine, parenting, activități sportive și divertisment. La fel de inovator este și sistemul de puncte pe baza căruia funcționează acest concept, care exclude aportul banilor din întregul proces, accentuând și mai mult ideea de sistem caritabil, non-profit, cu destinație specific socială.
În cadrul magazinului sunt acceptate ca donații alimente neperisabile, cu termene de valabilitate care să permită depozitarea lor pe o perioadă rezonabilă, precum și produse de igienă, îmbrăcăminte, jucării, articole pentru copii, rechizite, cărți, articole sportive etc.
Beneficiari ai produselor donate sunt persoane asistate social de pe raza sectorului 6, care au acces la serviciile magazinului  pînă la depășirea situației de criză și găsirea unui loc de muncă stabil, în economia reală. Sunt acceptate numai persoane adulte, apte de muncă, sau tineri care îndeplinesc condițiile legale pentru a munci.“




Mi se pare fair. Ai nevoie de chestii și n-ai bani? Plătești în muncă.
Au și-un SITE, pentru cine dorește detalii.

duminică, 22 martie 2015

șoc temporal

Când eram mică aș fi făcut orice să cresc mai repede, să fiu matură, să nu-mi mai spună nimeni ce am de făcut. Și într-o bună zi m-am trezit adultă, cu familie și copii, așezată la casa mea – zău dacă înțeleg când au trecut anii! Iar certitudinea că m-am schimbat m-a luat prin surprindere.
Primul semn al revelației trecerii timpului mi s-a arătat într-o dimineață. Privindu-mi chipul mai atent în oglindă, am fost nevoită să declar prospețimea tinereții definitiv pierdută. Dacă pe vremuri obișnuiam să pierd nopțile cu nonșalanță și dimineața abia dacă mi se citea nesomnul pe chip, acum lucrurile s-au inversat. Deși mă culc odată cu copiii, în zori fața îmi arată de parcă aș fi chefuit toată noaptea. De altfel, nici n-aș mai ține la ieșiri cu prietenii, căci mai nou amețesc și numai dacă mă uit mai insistent la un cocteil.
A altă revelație am avut-o în timpul unei vizite la mall. Cutreieram magazin după magazin, și tot mai puternică îmi devenea senzația de deja vu. Ce vedeam pe umerașe parcă mai văzusem cândva:  croiala conică a pantalonilor, umerii căzuți ai bluzelor, imprimeurile violente cromatic... semănau izbitor cu lucrurile pe care le purtam în adolescență. A revenit moda? Deja? Din nefericire pentru mine, trendurile de azi le vin parcă mai bine propriilor copii decât mie.
Nici cu fizicul nu stau mai bine. Ultima oară când am avut ocazia să dansez la o petrecere – activitate pe care, trebuie să recunosc, n-am mai practicat-o de mult – am constatat cu plăcută surprindere că nu mi-am pierdut deloc mobilitatea și că, ia te uită, mă mișc la fel de bine ca pe vremuri. Până a doua zi dimineață, când m-am trezit cu spatele în piuneze și o febră musculară de abia că m-am putut da jos din pat pentru a le face copiilor micul dejun.
Se pare însă că nu doar fizic ne schimbăm de-a lungul vremii, ci și comportamentul ne suferă mici modificări. În ce mă privește, aș putea spune că aproape nu mă mai recunosc. De la primele raze de soare nu mai ies din casă fără ochelari UV, pălărie și cremă cu factor de protecție. Îmi fac asigurări medicale, rate la bancă, sunt responsabilă. Am dat rockul pentru muzica clasică, fast food-ul pentru broccoli și omega. Mă hidratez, donez, voluntariez.   
Un singur lucru îmi mai amintește puternic de tinerețe, viața de noapte. Căci amorul se desfășoară uneori ca-n adolescență: în liniște, cu urechili ciulite, nu care cumva să dea copiii buzna peste noi.

sâmbătă, 21 martie 2015

cine merge la teatrul momolino?

Cinci doamne cu cinci copii s-au înscris, una a câștigat invitația la „Răbdărică și Mofturică“.

V-am notat în ordinea sosirii:

1. violeta argatu
2. Valentina Manea
3. codruta
4. Emilia U.
5. Camelia D.

...și am tras la sorți. Iar Random a decis că...



...la teatru va merge codruța! Felicitări, te rog să iei legătura cu mine pe mail ca să-ți spun cum să procedezi. Și cu asta vă doresc sâmbătă minunată tuturor, eu mă duc la film cu juniorul. Vă pupez!

vineri, 20 martie 2015

abandon

Trebuie că a fost din cauza eclipsei. Sau a zilei de ieri, foarte încărcată de dimineață până seara de o activitate în premieră pentru mine. Sau poate pentru că azi de Ziua fericirii?
În vis l-am găsit lovit de mașină. O rană deschisă la nivelul abdomenului, lungă de cinsprezece centimetri, sângerândă. Blana udă. Când l-am luat în brațe, capul îi atârna intert într-o parte, abia mai sufla bietul pisoi. 
Dar eu mă grăbeam să merg la mare, n-aveam timp de accidentul lui. L-am băgat într-o pungă și l-am aruncat peste un gard, într-o curte, pe un maldăr de gunoaie. Apoi am luat fata de mână și am plecat spre mare, sperând ca pisicul să nu se asfixieze în pungă.
La mare vremea n-a fost prea grozavă. Când ne-am întors, am realizat ce-am făcut. Am fugit spre locul în care l-am lăsat. Tot pe dâmbul de pământ și gunoaie, fără pungă, l-am găsit cu rana cusută de un medic, chiar dacă destul de neglijent. Mă privea cu ochi goi.
L-am cerut de la stăpânul curții, care, după ce mi-a aruncat o privire disprețuitoare, mi-a permis să-l iau acasă.
Amestecul de sentimente de vinovăție, de milă pentru ființa rănită, de dragoste pentru pisoi au format un cocteil care m-a trezit din coșmar. 

Era liniște în casă și întuneric. Dormeau toți, inclusiv Bibil. Întreg. Am pus capul înapoi pe pernă, aveam un nod în gât și lacrimi în ochi.

momolino, tesaturi periculoase și o invitatie

Am fost weekendul trecut la teatru de copii. „Răbdărică și Mofturică în vizită la Zâna Măseluță“. Mi-am zis că are fata aproape trei ani și poate-ar trebui să încercăm marea cu degetul aka arta cu maimuța.
Voi sări peste introducerea cu vreau/nu vreau la teatru, vreau/nu vreau să mă îmbrac, vreau/nu vreau să mănânc și vine/nu vine taxiul, căci de ce să vă enervați și voi la fel cum am pățit eu în acea frumoasă dimineață de duminică? Important este că am ajuns, la timp, și am luat loc în sala de spectacol.
A rezistat vreo 35 de minute. Piesa este pentru copii mai mari, pentru preșcolari care știu cine este Zâna Măseluță și că dinții de lapte cad la un moment dat. Care pot urmări un dialog alert între cei doi spiriduși fără să-și piardă interesul. A mea, deși a urmărit cuminte acțiunea până la un moment dat, sunt sigură că n-a înțeles mai nimic. Mai atentă era ca cei doi ursuleți pe care-i cărase de acasă să stea comod la ea în brațe și să vadă bine pe scenă. A devenit interesată doar la pasajele cu muzică. Iar când mi-a spus că ar vrea să mergem acasă, m-am executat, n-am insistat să rămânem până la capăt, căci nu voiam să i se înalțe glasul mai puternic decât al spiridușilor de pe scenă. Ceilalți copii din sală păreau foarte prinși de ce se întâmpla, în special cei care stăteau în față dialogau cu spiridușii și participau la întreaga scenetă. Se pare că prind la copii poveștile astea, cu condiția să fie de minimum 3+, căci am mai văzut vreo două mame ieșind cu copii mai mici decât Vera. Așadar, am părăsit sala în timp ce Răbdărică (sau Mofturică) colectau dinți.

Când am trecut prin dreptul lui Antipa, a zărit bannerul mare cu tarantula – e o expoziție temporară de păianjeni și scorpioni vii până prin iulie, cred – și s-a cerut. Și dacă tot desenează în ultima vreme pe hârtie, tablă sau pereți, unde prinde și ea un loc, numai păianjeni, mi-am zis s-o duc. Cum era de așteptat, tarantulele colorate cu trupul îmbrăcat în blăniță au impresionat-o, scorpionii însă deloc. Erau într-adevăr unele atât de frumoase, că-ți venea să le iei acasă. Am luat în schimb un păianjen galben sinistru, de plastic, din foiaer, căci altfel n-a fost chip.

Cu adevărat fascinată însă a fost de muzeu, de toate animalele alea împăiate, de peștii din plastic (sau sunt și ei împăiați?), de scheletele uriașe care atârnau din tavan. Doar când am trecut prin „peșteră“ mi-a zis că-i e frică, s-o iau în brațe. În rest, alerga de la o vitrină la alta, sporovăind întruna, bucuroasă că recunoaște toate animalele.
Se pare că fata mea va mai sta o vreme în faza „animale“, nu-i încă pregătită pentru teatru cu oameni. Motiv pentru care am de dat o invitație de două persoane (copil + adult) la teatrul Momolino, spectacolul mai sus amintit, cu Răbdă și Moftu (reprezentațiile au loc în aprilie, mai și iunie). Așadar, cine are copil de 3+ care adoră ieșirile culturale, să ridice mâna sus. Dacă-s mai mulți doritori, tragem la sorți.

miercuri, 18 martie 2015

triunghi amoros

Într-o bună zi motanul s-a îndrăgostit. Umbla prin lume ca năuc, cu un zâmbet larg pe chipul lui de motan, se frământa seara de întrebări amoroase și visa cu ochii în tavan la o iepuroaică. Avea iepuroaica ochi albaștri și mari, tiviți de gene dese și curbate, urechi mătăsoase și blăniță strălucitoare. Era o iepuroaică frumoasă, fâșneață și îndrăzneață. Cum să nu-i cadă cu tronc motanului?
Două săptămâni încheiate a suspinat motanul nostru în penumbra vizuinii sale după iepuroaică. Când în cele din urmă și-a făcut curaj și i-a mărturisit iepuroaicei sentimentele sale nobile, aceasta n-a roșit defel, ci l-a îmbrățișat cu foc. De-atunci, motanul și iepuroaica au fost nedespărțiți.

La umbra amorului lor, o girafă mititică și roșcată privea timid spre povestea de amor ce se desfășura înainte ochilor săi adumbriți de gene roșcate, visându-se în secret mireasă de motan. Încet, treptat, se insinuă în prietenia celor doi și se făcu plăcută. Nici nu-i fu greu, căci micuța girafă era o persoană foarte de treabă, liniștită dar prietenoasă, onestă și fără ifose, calități remarcate și apreciate de toată lumea, inclusiv de motan.
Trecu așa o vreme și multă apă se scurse pe Dâmbovița când, într-o bună zi, motanul realiză că iepuroaica își pierduse din farmec. Nici ochii nu-i mai scânteiau la fel de albastru, nici blana nu-i mai strălucea a mătase. Îndrăzneala îi devenise tupeu, îmbrățișările năvalnice deranjau.
În banca ei, girafa își pieptăna aparent indiferentă pletele-i lungi și roșcate, își împletea cosițe nevinovate și roșea timid când se întâmpla ca motanul să-i surprindă privirea. Iar motanul găsea tot mai multă plăcere în a o face să zâmbească.

În curând motanul nostru se perpelea în penumbra vizuinii sale gândindu-se la girafa roșcată. Să-i spună o poveste, să-i scrie o ghicitoare? Sau mai bine să-i zică pe șleau c-o iubește? Și iepuroaica? Ce deznodământ să găsească pentru întreaga poveste, cum să n-o supere oare?
Două săptămâni în cap se frământă motanul și de data aceasta, până când în cele din urmă își luă inima-n dinți. Îi dădu inimii drumul pe un platou și i-o servi micuței girafe, primind cu nespusă bucurie, la rândul său, inima acesteia în dar. Iepuroaica, alarmată, îl luă la întrebări. Și-atunci motanul îi mărturisi că dragostea lui pentru ea s-a sfârșit. (Așa e viața, iar motanii și iepuroaicele nu rămân de fiecare dată împreună.)

Motanul și girafa deveniră o pereche asortată, în timp ce frumoasa iepuroaică cu ochi mari și albaștri privea cu tristețe în urma lor, de câte ori îi vedea trecând.
Stimatului cetitoriu dară fie-i spus în treacăt că, iepuroaica, asemeni oricărei iepuroaice frumoase, cu ochi mari și urechi mătăsoase, s-a consolat treptat cu situația, desigur, ridicându-și privirea azurie înspre un alt partener de joacă.

P.S. Pe protagoniștii acestui basm contemporan îi găsiți la GRAMA'S Home Decor.
P.P.S. Niciun animal n-a fost vătămat în timpul acestui triunghi amoros.
P.P.P.S. Orice asemănare cu personaje reale este absolutamente și totalmente exclusă și pură întâmplare întâmplătoare!!! :))
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share It