marți, 21 octombrie 2014

sunt unele lucruri care mă scot din sărite

Urc în 66, îmi arunc ochii roată prin bus, nu era foarte aglomerat, dar locurile pe scaune totuși ocupate. Mă prind de o bară, undeva pe la mijloc. Lângă mine, o femeie gravidă, să fi tot fost în șapte-opt luni după mărime, tot în picioare, ținându-se de aceeași bară. Blondă, mărunțică, slăbuță cam cât mine, n-aveai cum să nu vezi că e însărcinată. Lângă noi, pe scaune, doi bărbați în jur de 45-50 și o tipă 20+. Toți trei privind absenți în zare. Mă uit la burta femeii, era al naibii de vizibilă. Mă dau doi pași în spate, să nu cumva să obstrucționez vederea spre burtă și aștept. O stație, două stații, trei stații, nimic. Între timp, tot priveam în jur să văd dacă mai e careva care a observat că o gravidă cu sarcină înaintată stă în picioare sau e o iluzie optică de-a mea după o zi de job. Neah, nimeni nu părea să observe. Și în tot acest timp simțeam cum mi se urcă dracii încet, de la stomac în gât, până-nvârful urechilor și apoi pe creier. Când au ajuns acolo, am simțit că nu mă mai pot abține.
Mă uit țintă la unul dintre bărbați și, după cum era de așteptat, după câteva secunde întoarce privirea spre mine. Zâmbesc și ridic din sprâncene, făcând semn cu ochii spre burta femeii. El se face într-o primă fază că nu pricepe, apoi bâiguie ceva și dă să se ridice, mormâind că n-a observat. Gravida spune timid că nu e nevoie, că oricum va coborî la prima. 
– N-ați văzut-o până acum, nu? întreb furioasă. Doi bărbați și o fată tânără n-ați observat o gravidă care stă în picioare chiar aici!
Când m-a auzit, tânăra care stătea pe scaun, practic, aproape sub burta însărcinatei, a dat să se ridice repede și ea.
– De trei stații vă urmăresc, să văd dacă se scoală vreunul. Ați lăsat o gravidă să stea în picioare lângă voi. Sunteți mișto toți trei! le-am aruncat peste umăr și m-am întors să cobor, lăsându-i în urma mea cu fețe vinovate, oscilând între a se ridica sau a rămâne pe scaune.
Din spatele meu am auzit coborând un „mulțumesc“ timid, aproape șoptit la ureche.

luni, 20 octombrie 2014

nu se lasă, nu se lasă

– Bitte gib mir den Pakadei! (Dă-mi, te rog, papagalul) îmi spune fata.
Mă fac că nu pricep și o întreb:
– Was soll ich dir geben? (Ce să-ți dau?)
Tace, știe că nu poate spune PAPAGAI, îi iese mereu PACADAI, așa că nu zice nimic. Ca să mă mai amuz puțin de adorabila-i pronunție cu pacadai-ul, îi arăt papagalul de pluș dorit și o întreb:
– Na, was ist das? (Păi, ce-i ăsta?)
Se gândește un pic, nu-i vine să-i spună pe nume, știe că n-o va nimeri. Așa că mi-o trântește scurt:
– Ein Vogel! (O pasăre!) ia papagalul și pleacă.



duminică, 19 octombrie 2014

povestea ozn-ului ikedoo de ieri

Am fost ieri la evenimentul Ikedoo. Am înscris băiatul dimineață, l-am predat, după care m-am apucat să bat mall-ul în lung și-n lat, în sus și-n jos, oblic și invers, de am învățat pe dinafară toată marfa fiecărui magazin – e și tare greu, la cât de mare e Plaza.
După vreo oră și jumătate, când am dat pe la țarcul cu copii, Max molfăia la un senviș, ușor plictisit. Mi-a povestit că a și plouat între timp (le-au dat pelerine), au decupat țevi, le-au încălzit la capete și le-au tasat, apoi le-au dat găuri cu bormașina. Vrei să mergem acasă? l-am întrebat. Nu încă, stai să văd ce se mai întâmplă. Și am plecat într-o a doua tură de Mall, în caz că mi-a scăpat vreun tricou sau vreo șosetă nepipăită și întoarsă pe toate părțile.
Când am revenit din nou, pe la 15.00, legau țevile de mai sus între ele cu șoricei din ăia de cabluri. Părea destul de ocupat filius și mi-a zis că partea a doua a fost mai ok decât prima (ieșise soarele de tot între timp). Am mai stat puțin până fiecare grupă a asamplat toată povestea, apoi ne-am subtilizat la KFC, căci munca în aer liber îi făcuse din nou foame (respect, Ikedoo!). Prin urmare, lansare OZN-ului a fost privită de noi de la etajul mallului, molfăind niște strips-uri picante.

Foarte bine organizată povestea, copiii au fost împărțiți pe grupe, max. 10 bucăți/ grupă, cu câte doi instructori, toți participanții cu tricouri Ikedoo colorate, cu etichete cu nume. Semnătura părintelui la predare și la primire – normal, la cei 200 de copii câți au fost, era nevoie să se știe care, unde și cum. Au muncit pe bune ăștia mici, au tăiat cu bomfaierul (cred că așa-i zice), au dat găuri cu bormașine adevărate. Cred că a fost uuun pic cam lung evenimentul, dar la cât de complicată a fost construcția aia din țevăraie, zău că lucrurile s-au desfășurat repede. Serios, noi ne încurcăm în niște montări de răftulețe Ikea, iar oamenii ăia au construit de la zero o rețea de țevi împreună cu niște copii (respect again, Ikedoo!)
Bineînțeles că am făcut și eu poze, dar din motive necunoscute mie, pozele din telefonul meu pur și simplu nu vor să coboare în calculator în dimineața asta. Așa că le-am luat pe cele de pe pagina de FB a lu Ikedoo.


vineri, 17 octombrie 2014

cum mi-am dat sala

Rămăsesem datoare cu povestea examenului teoretic. Așadar:
Se făcea că era o superbă dimineață de luni în octombrie când, înarmată cu un sac de cunoștințe dobândite în weekendul anterior prin efectuarea a puzderie de chestionare până am simțit că-mi ia foc creierul, am pornit spre sediul DRPCIV Pipera în scopuri precise de examinare teoretică. Am găsit clădirea, am găsit ghișeul, m-am așezat la coadă. Căci fiind instituție de stat, e cu coadă. În jumătatea de oră pe care am petrecut-o așteptând la sus numita coadă, a început să mă doară spatele de la stat în picioare, dar am și avut timp berechet să-mi fac o nouă prietenă, Augustina, o tipă cam de vârsta mea, care stătea în spatele meu, copil vârstă școlară, timp de învățat printre picături, poveste similară cu a mea, stat la taclale până la ghișeu. Însă când am ajuns în cele din urmă în față, după ce mi-a făcut poză și mi-a verificat actele, doamna de la ghișeu mi-a spus că figurez a fi făcut școala cu un instructor al cărui atestat e expirat. Ei, da, e trecut primul instructor, o linșitesc eu, dar am terminat cu altul, pentru că l-am schimbat, n-am fost mulțumită. Păi, da, îmi replică doamna, dar la dvs. în fișă scrie că ați terminat cu el, iar mie îmi arată sistemul că are atestatul expirat de pe întâi a zecea, iar dvs. ați terminat pe opt a zecea, nu puteți intra în examen, mergeți înapoi la școală să vă schimbe fișa.
Am crezut că fac poc. După ce mă trezistem cu noaptea-n cap să fiu prima-n Pipera, după ce-am stat o juma' de oră la coadă, nu puteam intra în examen. Din cauză că-mi trecuseră în fișă instructorul vechi, pe care, by the way, l-au și dat afară după mai multe plângeri din partea elevilor și acum figura la poliție ca fiind fără atestat. Great!
Să sun la școala de șoferi mi se părea prea puțin la nervii pe care-i aveam. L-am sunat direct pe patron și i-am spus să rezolve. M-a sunat apoi secretara școlii și mi-a spus să vin, că-mi pregătește foaia, își cer scuze, au mai avut probleme din cauza asta. Really? Și nu v-a dat prin cap că aș putea avea și eu? Țup în metrou, fugi la școala de șoferi. Însă între timp am simțit că mă enervez din ce în ce mai tare și că nu, nu am făcut destul ca să echilibrez povestea, cu o foaie rectificată nu mi se face primăvară în suflet. Astfel încât, ajunsă la școala, în timp ce-mi luam foaia bună, i-am explicat secretarei pe un ton ce nu lăsa loc de dat la întors să-l sune pe șeful, căci eu sunt mult prea nervoasă acum și nu iese bine, și să-i spună că sunt foarte, foarte supărată. Pentru că, unul la mână, am fost pusă pe drumuri aiurea și am piedut deja jumătate de azi, doi la mână, am făcut zece ședințe, zece!, cu un  instructor care apoi a fost a dat afară de „bun“ ce era, deci practic cu un necalificat, zece ședințe aiurea pe timpul și banii mei, plus că mi s-au schimbat trei mașini diferite dintre care ultima are kilometrajul defect, trei la mână, orele de teorie sunt o glumă, predate de o domnișoară care dictează ca la clasa a doua și la sfârșit măsluiește testele, sfătuindu-ne să le completăm cu creion ca să luăm punctajul de trecere, adunând toate aceste nemulțumiri cred că sunt îndreptățită să cer două sedințe oferite gratis din partea casei înainte de examen. Să-i transmită asta șefului și să mă sune, să-mi spună, altminteri există și alte variante, OPC-ul abia așteaptă!
Când am făcut iar țup la metrou, m-a sunat șefu'. Ce vă nemulțumește, doamna Wagner? Asta, asta și asta, același discurs, acultat cu atenție de șef și de alți pasageri de pe peron, care așteptau și ei metroul. Interlocutorul meu a concluzionat că sunt chestii grave, lucru cu care am fost perfect de acord. Și pentru a remedia situația, mi-a propus să-mi dea nu două, ci direct cinci ședințe din partea casei. Ce-i drept, nu înainte de examen, ci începând chiar de a doua zi. M-am gândit că până la urmă e fair enough și ne-am despărțit amiabil, după ce ne-am cerut scuze reciproc pentru toate neplăcerile create unul altuia.
Ajunsă înapoi în Pipera am constatat că între timp cozile se făcuseră și mai mari la ghișeuri. M-am băgat în față cu acordul doamnei de la ghișeu și după două minute mă aflam în fața calculatorului cu întrebări. După ce-am bușit vreo două chiar la început, mi-am tras două palme mentale și mi-am zis că ar fi cazul să las deoparte nervii și agitația și să mă concentrez. Am luat 23 de puncte!
Peste o lună am proba de traseu.

joi, 16 octombrie 2014

confuzii politice

– Auzi? o întreb eu pe o colegă. Dar cine mai candidează în afară de ăștia trei? Adică Macovei a ocupat Facebookul, iar Ponta și Iohannis intersecțiile. Mai e și altcineva?
– Ba e și Udrea în intersecții, n-ai văzut-o?
– Nu.
– E și la tine acolo.
– Pe bune? Eu n-am văzut-o și doar trec zilnic.
În drum spre casă, casc ochii din curiozitate pe la bannere. Deasupra unui banner mare cu Iohannis, un banner mai mititel, alb, cu o cască galbenă și de sub cască iese capul doamnei Udrea. Și-atunci îmi pică fisa: fusese tot timpul acolo, numai că eu crezusem că e ceva reclamă la Dedeman...

miercuri, 15 octombrie 2014

3 reguli de parenting de care nu mă țin!

Înainte să am copii, eram convinsă, la fel ca majoritatea viitoarelor mame, că eu îmi voi crește copilul cu totul altfel decât am fost noi crescuți la vremea noastră, că-l voi asculta de fiecare dată și nu-mi voi pierde răbdarea cu niciun chip, că mai bine mă înformez decât să plec urechea la ce spun alte mame, bunici sau soacre bine intenționate, că nu voi pica în capcanele modelor de parentaj, că-mi voi continua viața la fel ca înainte etc. Sigur, o mare parte din ceea ce mi-am propus mi-a ieșit și încă binișor. Există însă și câteva puncte în care, orice-aș face, nu reușesc să respect nicicum angajamentul pe care mi l-am luat atunci.
Dacă vreți să aflați care anume, click aici.

logic, nu?


VERA: Ich will 'Sene Dimate. (Vreau desene animate)
MARA: Nein.
VERA: Ich will 'Sene Dimate!
MARA: Nein, es ist zu spaet. (Nu, că e prea târziu.)
VERA: Biiitte, biiitte gib mir 'Sene Dimate! (Te rooog, să-mi desene animate)
MARA: Warum soll ich dir Desene Animate um diese Zeit geben? (De ce să-ți dau desene animate la ora asta?)
VERA: Weil ich dir ein Pussi gebe. (Pentru că-ți dau un pupic.)

Șah mat!

poză din vară

marți, 14 octombrie 2014

me & my blog

MARA: Șefu?
BLOG: Da. Ce-i?
MARA: Șefu, aș vrea să-mi iau azi liber.
BLOG: Păi, cum așa? De ce?
MARA: Sunt cam obosită, șefu, am avut niște zile grele, mi-e greu și mie...
BLOG: Ei, na! Ție? Tu ești mereu la datorie!
MARA: Păi, tocmai de-aia. Știi, șefu, toate weekendurile alea lucrate...
BLOG: Mda.
MARA: Nu mai po' să văd ecrane, îmi joacă ochii-n cap de la chestionare...
BLOG: Nu știu, zău.
MARA: Recuperez, promit, șefu, știi că-s muncitoare.
BLOG: Ești, da.
MARA: Și fac tot ce-mi ceri, numa' dă-mi azi liber.
BLOG: Și oamenii?
MARA: Ce-i cu ei?
BLOG: Le-ai promis că le povestești cum a fost la sală!
MARA: Ei, m-or înțelege, că-s oameni buni. Mă revanșez eu cumva.
BLOG: Mda, bine, hai, ai liber azi.
MARA: Săr'na, șefu!
BLOG: Da' să nu se mai întâmple!

luni, 13 octombrie 2014

oala cu bunătăți

„Sărumâna pentru masă, mami“ am primit un SMS săptămâna trecută într-o după-amiază în care mă aflam la birou. Ăăă, poftim? A greșit careva destinatarul? Verific, nu, era de la fiul meu către mine. De la fiul meu cel mofturos, care nu mănâncă mai nimic și care, ca orice băiat de 9 ani, uită de cele mai multe ori să spună săru'mâna-pentru-masă și să-și pună farfuria în chiuvetă, căci se știe că gândurile lor sunt ocupate cu altceva decât bună creștere și interes pentru gospodărie la această vârstă, mai exact doar lego & games, pentru altceva nu mai e loc punct. După care îmi pică fisa: trebuie că au sosit oamenii de la Oala cu bunătăți și ne-au livrat mâncarea!
Cu Oala cu bunătăți mi-a făcut linkul Ioana, prințesa noastră cea de toate zilele. Și cum la noi acasă, de când GG și-a decoperit colesterolul mare și nu mai gătește decât plante și frunze, cam bate vântul prin oalele altădată atât de generos folosite în interes de orgii culinare, mi-au jucat ochișorii-n cap la vederea meniului lor. Și-am zis așe, într-o doară, Tortellini să fie! Căci pastele sunt viața noastră a tuturor (inclusiv a fiului). Și m-am uitat înc-odată așe, pieziș, și-am zis și Ciorbă de văcuță să fie! Merge perfect cu Tortellini, da, în caz că vă întrebați. Căci fata e mare ciorbăreasă și eu pe lângă ea. Și s-au năspustit asupra oalelor copiii și bunica, s-au ghiftuit fiecare după cum le-a dictat papila, iar când am ajuns acasă, GG și cu mine am procedat așijderea. Căci, cum să vă descriu eu lucrurile...?
Ciorbița aia de vacă a lor este rotundă. E enervant de perfectă. Acreala tipică a borșului se îmbină armonios cu o doză echilibrată de sare, zeama e densă, lucrată, muncită, gândită, legumele sunt tăiate mărunt (hallelujah!), cu excepția cartofilor, cubulețe cu colțuri rotunjite, bătute blând de valurile line ale fierberii lente într-o oală maaare – cel puțin așa-mi imaginez eu că fierbe o ciorbă într-o oală imensă de restaurant. Iar verdeața abundă și conferă aroma aia care te amețește când închizi ochii și inspiri cu nesaț o legătură de leuștean proaspăt. Mă jur cu mâna pe Biblie că ciorba de văcuță de la Oala cu bunătăți este di-vi-nă! Voi recidiva.

poză făcută de bunica

La Tortellini, în schimb, unii au avut de cârcotit: „Au ciuperci?“, „N-au, eu nu văd nicio ciupercă“, „Eu simt ciuperci!“, „Eu nu“, „Îți zic eu că au, că simt.“, „Păi, și ce, o să mori? Așa se fac Tortellini, cu ciuperci“, „De ce nu mi-ai zis, mai bine luam Lasagna“, „Pentru că eu aveam chef de Tortellini“, „Dar mie nu-mi plac ciupercile“, „La grădiniță mâncai“, „Aia era de mult“, „Oricum, asta nu înseamnă că trebuie să le ocolim tot familionul“, „Grmpf“, „Dă-le deoparte, hai, facem schimb, dă-mi tu ciupercile și eu îți dau șunca“. Însă cu excepția acestui mic incident fungic, nici italienii nu s-au lăsat mai prejos de români. Căci dacă ciorba de văcuță tot o mai bunghești acasă, între cei patru pereți ai bucătăriei, niște Tortellini al forno adevărați e cam greu să-ți iasă exemplar.
Așadar, dragi copii mai mari, mai mici, mai mijlocii: când v-apucă lenea de gătit sau rămâneți în pană de idei, când vă e dor de niște mâncare gătită, cu adevărat delicioasă, sau vă vin musafiri și n-apucați să vă pregătiți, Oala cu bunătăți vă așteaptă cu brațele deschise comenzile.
După care veți primi SMS-uri de mulțumire de la meseni, parol!

duminică, 12 octombrie 2014

am terminat

Cu emoție în degete vă anunț că am terminat orele practice de la școala de șoferi. Nu-s mult mai brează decât la început, mai ales că până acum am schimbat doi instructori și trei mașini: un Citroen Clasic, un Peugeot Coupe și-un Matiz Antique căruia nu-i funcționează kilometrajul. După ce am realizat că la examen e foarte posibil să primesc o cu totul altă mașină, mi-a sărit muștarul și am reușit performanța să mă cert și cu patronul școlii. Indiferent dacă iau sau nu traseul, vă e clar o să fiu cea mai bună șoferiță din București, capabilă să conducă pe orice mașină, fie ea sport sau defectă, și cu predilecție pe întuneric și ploaie – cam tot așa am nimerit la ultimele ore.
Azi o să fac chestionare în draci și mâine dimineață mă prezint la miliție să-mi dau teoria. Țineți-mi pumnii, căci nu-s cea mai tocilară persoană din lume și prin urmare nu m-am pregătit nici pentru examenul acesta chiar cum ar fi trebuit.


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...