a început...

Vorbeam cu Max la telefon, eu împachetam, el era la o terasă cu maică-mea și două prietene de-ale ei, bla-bla, mi-e dor de tine, am fost la bazin, ți-am făcut un desen etc. La un moment dat:

- Mama? Dar cum se poate ca eu să vorbesc aici și tu să mă auzi la București?

Fuck! A început teroarea. Cum să-i explic?

- Păi... Max... asta e o întrebare chiar foarte bună.

Pauză. Cred că auzea rotițele cum mi se învârt în creier. Până când s-au oprit brusc și zic:

- A fost odată un domn... un inventator... pe care îl chema Graham Bell.

- Da, zice ferm și așteaptă.

Ok, și acum? Ce-i spun, că Bell a inventat telefonul? Asta nu e un răspuns fair la întrebarea lui.

- Și acest domn Graham Bell a inventat telefonul...

- Aha.

- Da.

- Da.

- Nu știu cum a făcut, dar de-atunci putem vorbi la telefon.

Mă vedeam din afară și-mi spuneam: you stoopid, stoopid, stoopid! Și speram să nu mă ia la întrebări despre celulare, wireless și alte chestii. Și deodată îmi vine ideea salvatoare:

- Max? Dar cu cine ziceai tu că ești la terasă?

- Cu Tatiana, Anamaria și Violeta.

Tatiana, profă de germană, nu bun, Anamaria, de psiho, nu bun, Violeta, de mate-fizică, bun.

-Auzi? Ia întreabă-le tu pe cele trei doamne în compania cărora te afli, dar mai ales pe Violeta, cum funcționează un telefon, da? Sunt sigură că ele îți pot spune.

Hehehe, de ce să nu le punem și pe ele un pic în încurcătură? Prea se distrează la răcoare, la terase, și eu împachetez la 34 de grade Celsius.

- Da' Mama? Eu cred că știu cum se poate una ca asta.

- Cum, lumina ochilor mei?

- Am văzut la desene, că era un extraterestru... era verde și a vrut să facă rău.... și atunci a ieșit din el așa... un aer rotund... care s-a dus mai departe prin aer și așa putem vorbi și noi când eu spun ceva... și intră în telefon și dup-aia într-un fir, merge prin pământ la tine la București... apoi iese din pământ și vine la tine.

Ce mai contează că vorbeam la mobil și nu la fix, când Max mi-a dat așa o explicație potrivită pentru undele care merg prin aer și prin pământ? Și eu îl luam cu Bell. Me stupid.

Voi ce-ați fi răspuns, pe bune acum.

ice, ice, baby

Toate damele respectabile din blogosferă bagă din când în când câte-o rețetă. Și mi-am zis „Da ce? Io-s mai prost? Am ciungă-n păr? Io nu pot?”. Prin urmare, ladies & gentlemen, vă prezint magnifica, neprețuita și multigalactica (îmi place cuvântul ăsta, l-am preluat de la o prietenă) rețetă, REȚETA însăși, cea supremă.

1. Torni apă de la robinet într-un ibric.

2. Aprinzi focul sub el și îți vezi de treabă până fierbe apa.

3. Arunci trei-patru plicuri de ceai de fructe în apă (mare atenție, nici mai mult, nici mai puțin, că altfel ruinați produsul final!).

4. Stingi focul.

6. Cauți niște zahăr prin casă și torni în apă, direct din pungă ca să nu mai murdărești o lingură, după ochi (aici intervine adevărata măiestrie. și n-am să dau cantități exacte, ca răzbunare pentru toate rețetele în care apare „după ochi”)

7. Storci juma' de lămâie pe chestia aia de plastic cu moț rotund (daca ai, daca nu, merge și cu dinții) și o adaugi.

8. Îți vezi din nou de treabă până se răcește minunea.

9. Bagi la frigi.

10. Torni în pahar, pui 2-3 cuburi de gheață, furi niște mentă din jardiniera concubinului (poate merge și cu busuioc, n-am încercat) și garnisești țigănia.

11. Te pui la comp, iei o gură și scoți un „Yessss!” orgasmatic.

Sunt conștientă că această rețetă e foarte grea și că șansele să vă iasă sunt minime. După ce mă mut în casa nouă, dacă sunteți cuminți, vă invit la mine și vă servesc cu Ice Tea a la Mara.

iar dilemă

Eram printr-a cincea, anno domini '85 și moda era similară cu cea de azi. Cum nu prea erau haine „moderne” pe piață, mi le făcea maică-mea. Într-o zi mi-a transformat niște raiați albastru petrol într-un șort foarte mișto. Eu, evident, am fost foarte bucuroasă de noua piesă și abia așteptam s-o vadă colegele de școală.

- Doar n-o să mergi în pantaloni scurți la școală, că doar ești domnișoară de-acum, mi-a zis atunci mama, cadru didactic.

N-am prea înțeles de ce și nici n-am întrebat. I-am purtat mai mult în vacanță.

Acum avem anno domini 2010, eu am 35 de ani și, după cum mi-o impun trendurile și canicula, umblu în pantaloni scurți. Azi dimineață tocmai am făcut ce-a făcut și mama acum 25 (25????) de ani, am tăiat cracii unor blugi și mi-am tras șort de jeans. Întrebarea mea este... pot să mă duc așa la job?

Sau s-o întreb pe mama?

orange

- Da?

- Auzi? Tocmai a făcut o criză de plâns.

- De ceeee?

- Cică de ce nu stau mami și tati împreună.

- Ha! I-auzi ce idee! Unde-o fi văzut asemenea grozăvii?

- Da. Ce-i zicem?

- Păi, adevărul. Că se întâmplă uneori ca mami și tati să nu se mai iubească și atunci se despart.

- Așa mă gândeam și eu.

- Și că atunci copiii rămân cu unul dintre părinți, dar merg și la celălalt în weekenduri, că doar n-o să-l rupă în două.

- Îhîm. Da. Voiam numai să mă consult cu tine ca să spunem amândoi același lucru.

- Da, foarte bine.

- Și că oricum e mai câștigat ca ceilalți copil, pentru că are două case.

- Exact, asta o să-l dea gata.

- Haha, așa e.

- Îi place să fie mai cu moț.

- Da. Bine. Pa.

- Pa.

pe fugă

Am văzut la apartamente zilele astea, de aș putea să-mi trec în sivi juma' de normă și ca agent imobiliar. Mai spațioase, mai înghesuite, mai comunist-meschine dar sigure, mai postbelic-boeme însă șubrede, cu termopane lucitoare sau lemn mâncat de ploi, cu parchet de tip vechi ori nou, linoleum soios, gresii colorate, tapeturi grețoase, amorași pe tavane, spoturi, nișe... rămâi tâmpit când vezi ce are lumea prin case. Am luat și țepe, m-am dus degeaba, m-am evervat, am disperat, am transpirat și am oftat.

Azi am încercat așa, la oha, la un anunț care-mi făcea cu ochiul de la ceva vreme încoace, însă care cam depășește bugetul nostru. Dar ce pierdeam să mă duc până acolo? Și-așa am început să mă port ca o pisi de imobiliare: drăguță, zâmbitoare și cu tema făcută de-acasă.

Când am intrat, am rămas... wow... i mean, wow... exact ce-mi doream! (vorba lui Makelele de câte ori primește un cadou, chiar dacă are deja dublură). Spațios, liniștit, boem, într-o vilă interbelică cu două etaje, mini-curticică, pivniță (Maniano, acu' să-mi pui murături!), chicinetă (mă rog, oricum nu-s genul care-și dorește o bucătărie de lux), obloane, centrala proprie, sobă de teracotă just in case că se ia curentul... 350 de firfirei. :D:D:D

Mdea.

Și acum?

Facem un efort financiar, înlocuim salamul cu parizăr și o ardem boem în parterul vilei cu curticică? Sau ne frustrăm într-un apartament oribil undeva pe Mihai Bravu, să zicem?

Eu zic să mergem pe fericire și să ne cumpărăm un colț de rai, măcar pentru o vreme...

szombat

Am zis că de azi, 10.07.2010, n-am să mai fumez deloc. Mi-am luat și-un Liv52 să-l ajut un pic pe ficățel să facă față acestei vieți.

Max e bine, vine azi în București. Ar fi exagerat să susțin că deja mi-e dor de el, mi-e mai degrabă dor să-l văd vesel și sănătos jucându-se în camera lui cu pereți albaștri, decorați cu planete și rachete. Cameră care nu va mai fi pentru mult timp a lui. Sunt din nou în căutare de casă. Și nici n-am să trec pe la Ada, să văd cum s-au aranjat, până nu găsesc și eu ceva rezonabil, pentru că am să crăp de ciudă.

Am pus de-o supă cu găluște. Până se face, mai traduc un pic.

„La Nicopole, vazut-ai câte tabere s-au strâns...”

- Pe unde ești? m-a întrebat maică-mea.

- Acum intru în gară.

- Bine, atunci vino direct aici. Dă un bip de jos, că nu poți intra așa.

- Ok.

Am coborât din tren și m-am îndreptat spre ieșire. Se lăsase răcoare. Noroc că-mi trăsesem jeanșii pe sub fustă în tren. În față aștepta un cârd de taxiuri.

- Pe Nicopole, vă rog. La spitalul de copii.

Nu-mi aminteam pe unde vine, nu puteam vizualiza deloc spitalul la care mai mersesem și eu când eram mică. Însă când am ajuns în fața lui, am recunoscut imediat poarta cu bare din fier.

- Ah, ăsta era, am spus la vederea clădirii, apoi i-am plătit taximetristului.

Coridoarele spitalului erau goale și cufundate în liniște. Se dăduse stingerea de mult, era aproape unsprezece. Am urcat două etaje, apoi am intrat pe o ușă pe care scria ATI. Pe pereți erau lipite desene colorate, aducea puțin a grădiniță. Maică-mea m-a împins pe o ușă și m-am trezit într-o încăpere cu paturi de copii. Într-unul era o fetiță nou-născută, cu mască de oxigen și cu o branulă cât mânuța ei de mare. Dormea.

- Asta mică e foarte bolnavă, mi-a șoptit maică-mea și m-a împins mai departe.

În pătuțul de alături, cel cu zăbrele, un sugaci de câteva luni dădea din mâini și gângurea la tavan. Era conectat la un aparat care-i monitoriza bătăile inimii.

- Pe ăsta l-a abandonat maică-sa. L-a lăsat pur și simplu și a plecat.

Din nou m-a mai împins un pic, până am ajuns după colț, unde se afla un pat mare, de adulți. În el, o mogâldeață de cinci ani, îmbrăcat în civil, dormea. Din lăbuța dreaptă îi ieșea un furtun prin care picura încetișor lichidul alb. Părea foarte mic în patul acela mare. M-am lăsat în genunchi, lângă capul lui.

- Nu-l trezi, e bine dacă doarme, mi-a zis maică-mea.

L-am pupat aproape fără să-l ating, dar a deschis ochii. Nu dormea.

- Mama! a zis încet și a întins mâna stângă după mine. Apoi s-a uitat în ochii mei și a zâmbit.

Ne-am îmbrățișat așa cum am putut, printre fire.

- Of, am auzit-o pe maică-mea în spatele meu. Că nu l-am mai văzut zâmbind de două zile.