marți, 3 martie 2015

interviu în exclusivitate cu mărgeluța veselă!


Tocmai am intrat în luna minunatului martie și, bineînțeles, primim și facem cadou lucruri drăgălașe și deosebite, oferim obiecte cu drag meșterite, pe care și mai cu drag le purtăm – dacă-s frumoase! Mărgeluțele din hârtie ale artistei-meșteșugar Tatiana Wagner Iorga au făcut deja furori în mediul online și pe la târgurile de obiecte hand-made la care au participat. Am reușit cu greu s-o contactez pe autoarea acestor bijuterii-unicat și am convins-o să ne răspundă la câteva întrebări.

În primul rând suntem curioși să aflăm cine se află în spatele brandului „Mărgeluţa veselă“?
Să-mi fac un scurt portret-robot? Sunt de sex feminin, am vârsta cuprinsă între 20 și 70 de ani (în funcție de moment, depinde), domiciliez pe Pământ și sunt de profesie bunică.

Din mâinile dumneavoastră ies niște lucruri minunate. Pasiunea pentru hand-made s-a ivit spre vârsta (în funcție de moment, da, am înțeles) a treia? Sau ați mai cochetat cu meșteșugul?
Ca să zic așa, am antecedente serioase. Am tricotat și croșetat de când mă știu, mi-am îmbrăcat familia – și nu doar pe a mea, uneori toată cancelaria – în lână în iernile geroase ale comunismului sau am croitorit după tipare din burda ca să ieșim din griul cartierului muncitoresc în aceeași perioadă de tristă amintire. Când n-a mai fost nevoie să creez haine, am umblat pe coclauri după flori de câmp, le-am presat și am făcut tablouri. Sau am străbătut la pas mărunt plajele din Doi Mai și am pietricit după agate brute, dar și pietricele, scoici și cioburi, pe care le prindeam în coliere. Acum m-am apucat de mărgelit.

Cum v-a venit ideea de a făuri accesorii din… hârtie?
Am fost acum vreo doi ani la un concert al lui Hanno Höfer şi, că orice tânără, mă uităm la toaletele fetelor din jur – care oricum erau ca o uniformă: pantalon şi tricou. Am remarcat însă la o tânără în mâna o adorabilă gentuţă-portofel din hârtie. Așa ceva aș putea să fac și eu, m-am gândit, și mi-am amintit în același timp că, pe când aveam unsprezece ani (să fi tot fost prin 1960), mătuşa mea din Bucureşti avea un şirag din mărgele, pe care eu i-l admiram de fiecare dată când o vedeam cu el. Mi-a spus că sunt din hârtie şi, la un moment dat, mi l-a dăruit. Sigur, s-a rătăcit prin casă când eram mică, nu l-am mai văzut niciodată, dar atunci, la concert, mi-am amintit de acel şirag din mărgele de hârtie. Aşa că am început chiar în acea noapte, după concert. Am început să răsucesc hârtie.

Cum arată o zi din viaţă artistei de hârtie?
Fiecare zi e altfel. Răsucesc mărgele când îmi este dor de cei pe care nu-i pot vedea sau când mă năpădesc amintirile, când sunt tristă ori când sunt bucuroasă. Dar mai ales când îmi vine să fumez! (n.r. Artista a fumat toată viața, până când a fost nevoită să renunța la viciu din motive medicale) Răsucesc mărgele mai tot timpul, chiar şi în gând!
Când s-au făcut prea multe mărgele, îndrăznesc să spun unele chiar arătoase, cineva drag mie şi care se săturase de haosul din camera mea, în care dormea şi nepoțica mea, mi-a spus: „Mami, o să ne înecăm în mărgele, hai să le vindem pe net!“ Nu e plăcut să-ţi vezi fiica de doar 5 luni cu cleşti de lucru în mânuţe, mirosind și gustând mărgeluţe, dar slavă Cerului, aruncându-le apoi râzând.
În rest, fac tot ce poate face o bunica nu prea gospodină, puţin cardiacă şi îndrăgostită de nepoţi.

Se zvoneşte că veţi participa în curând la un târg, ne puteţi da detalii?
Este evenimentul pe care îl aştept cu nerăbdare în fiecare an, în martie. O doamnă plină de iniţiativa din Braşov s-a gândit la noi, bunicuţele talentate, la noi, femeile care nu am avut astfel de oportunităţi în anii tinereţii, la noi care nu avem posibilităţi să participăm la alte târguri de profil. S-a gândit să ne ofere două seri frumoase, cu surprize culturale, atmosferă plăcută şi posibilitatea de a arată şi altora, și mai ales celor tineri, că mâinile, chiar și așa mai bătrâioare, sunt de mare preţ. Se numește Târgul Babelor de Martie și anul acesta are loc pe 7 și 8 martie, la Centrul Cultural Reduta, Brașov. Îi mulţumesc acelei Doamne !

Un gând bun de încheiere?
Oare s-ar putea face şi în Bucureşti ceea ce se face în Braşov? Oare se face deja şi nu ştiu eu? Oare aş putea face eu primii paşi? Oare m-ar ajuta cineva? Mă duc să răsucesc aceste întrebări din hârtie. Poate iese un şirag frumos!

Artista în plin proces de creație, pe o masă în ușoară dezordine






luni, 2 martie 2015

apendicita la copii, titlu de glorie

Acum câteva luni, prin toamnă, o durere abdominală dubioasă combinată cu o greață inexplicabilă ne-au mânat la Budimex, la camera de gardă. Citisem pe net că, dacă durerea e în jos, spre dreapta, e posibil să fie apendicită și e bine să nu mai stai pe gânduri, căci e urgență medicală.
L-au palpat la camera de triere, au declarat că nu e urgență, ne-au trimis la ecografie. Dar n-am mai stat în toiul nopții printre copii leșinați și cu probleme adevărat grave, ci ne-am dus acasă și am făcut ecografia a doua zi, la Medlife, pe liniște și bani. Am plecat de-acolo cu o rețetă de Debridat, un diagnostic incert și sfatul bun de a băga niște vitamine în copil.
De câteva zile greața a revenit, acompaniată de niște reflux, din nou durere în partea dreaptă. O fi stomacul? O fi de la bilă? Mai ușor cu baschetul și hai la medic! Medicul de familie ne-a trimis la chirurgul pediatriu, iar acesta ne-a trântit-o: apendicită cronică. Cu sfatul bun de a o scoate „la rece“ acum, cât e mic, căci de scos tot va trebui la un moment dat și ar fi bine să nu se ceară afară înaintea vreunui examen sau înainte de plecarea în vacanță.

sâmbătă, 28 februarie 2015

fondul științescu oferă bani pentru profi

O prietenă mă roagă să fac cunoscut acest proiect pentru profesori. Din păcate n-am prea mult timp la dispoziție zilele astea pentru blog, ca să prelucrez informația așa cum se cuvine, însă tot pot posta aici comunicatul, căci sunt sigură că avem și niște cadre didactice pe-aici și poate este de interes pentru ele sau colegii lor de cancelarie. Așadar:

„...lasam la Fundatia Comunitara Bucuresti un fond de finantare pentru profesorii de gimnaziu care predau stiintele exacte la clasele 5-7.
Este un proiect de educatie foarte ambitios in care noi am pus mult suflet si research si care isi propune sa gaseasca profesori de gimnaziu care au si alte metode de predare care ii pot face pe elevi sa fie mai interesati de zona de stiinte.

Premiza de la care am plecat e asta:

Fondul Științescu susține abordarea învățării științelor exacte pornind chiar de la bază – elevii și profesorii. Ne propunem să investim în profesori, pentru că aceștia pot propaga schimbarea în timp, către mai multe generații de elevi. Teoria schimbării pe care o propunem prin acest fond este că, dacă un grup de profesori de nivel mediu schimbă elemente din metodă, materiale, energia de predare, unda de impact se propagă, în timp, în întregul sistem. Cu Fondul Științescu, profesorii care aplică sunt sprijiniți financiar să fie mai buni. Căutăm profesori care sunt deschiși să schimbe modul în care elevii, mai ales cei cu rezultate medii, privesc științele. Îi ajutăm să își pună proiectele în practică și le promovăm exemplul.
 
Scopul fondului:
Fondul Știintescu își propune să finanțeze proiecte  care vizează creșterea interesului elevilor pentru știintele exacte. Proiectele și inițiativele finanțate au ca temă centrală implicarea activă a elevilor în derulare.

Fondul Științescu, lansat la București în 20 februarie 2015, are o valoare totală de 120.000 lei. Valoarea maximă a unui proiect pentru unul din obiectele de studiu poate fi între 5.000 și 10.000 de lei. Proiectele interdisciplinare sunt încurajate să participe, primind puncte suplimentare în evaluare și un buget suplimentar (multiplu de 5.000 și 10.000 de lei, în funcție de numărul disciplinelor implicate).
 
Un juriu independent, format din persoane cu experiență în diverse domenii corelate cu științele exacte, vor alege proiectele care corespund criteriilor de selecție.“

Detalii găsiți pe site-ul bucuresti.stiintescu.ro. Grăbiți-vă, căci e cu deadline până pe 19 martie.

vineri, 27 februarie 2015

blue moods

Vera se smiorcăie. Dau s-o consolez:
– Was ist los, Suesse? (Ce s-a întâmplat, dulceață?)
– Nichts ist los, se tânguie. (Nimic nu s-a întâmplat.)
– Hast du dir weh getan? (Te-ai lovit?)
– Nein, ich habe mir nicht weh getan. (Nu, nu m-am lovit.)
– Warum weinst du denn? (Atunci de ce plângi?)
– Ich weiss nicht warum ich weine. Ich verstehe mich nicht. (Nu știu de ce plâng. Nu mă înțeleg.)

Nici eu n-o înțeleg de ce umblă pe
stradă uneori cu căciula trasă pe ochi.
(2 ani și 8 luni)

miercuri, 25 februarie 2015

sperieturi

Cu două săptămâni în urmă, chiar înainte de a ieși pe ușă dimineața, să ducă la școală copilul cel mare, și-a amintit că a uitat ceva în cameră. A intrat tiptil, să nu trezească fata care dormea încă în patul ei, s-a strecurat până în colțul camerei și s-a aplecat pe întuneric să-și ia telefonul din încărcător. În traiectoria spre priză însă, a intrat foarte hotărâtă cu capul în colțul ascuțit al etajerei de lemn, care se afla și ea pe-acolo.
Tocmai ieșeam somnoroasă din bucătărie, cu cana de cafea în mână, când o văd pe mama că vine fuga spre mine, ținându-se de cap cu ambele mâini.
– Adu-mi repede un prosop, îmi zice. Cred că mi-am spart capul. Simt ceva umed cum mi se scurge spre frunte.
Am avut noroc, n-a fost nevoie de copci. Am rezolvat-o cu apă oxigenată și niște unguent cicatrizant. Dar ne-a speriat zdravăn pe toți când am văzut cum sângerează din cap.
Săptămâna trecută, întorcându-se de la aceeași școală a băiatului, mă anunță că, imediat cum a coborât din tramvai, s-a împiedicat și a căzut.
– Auăleu, sper că ești întreagă! m-am alarmat, amintindu-mi că, cu vreo câțiva ani în urmă, s-a dus la patinoar și a ieșit de-acolo cu o încheietură fisurată.
– N-am nimic. Mă dor puțin palmele, cum m-am sprijinit în ele, dar în rest n-am nimic.
La prânz ne-a pregătit piure de cartofi, a spălat vasele, a învârtit mărgele. Seara încheietura mâinii i se umflase cât un butuc, iar ea aproape plângea de durere.
Dimineață s-a prezentat la urgențe, de unde s-a întors cu o frumusețe de bandaj alb, pe sub care se simțea rigidă și lată o atelă.
Aseară mă aflam în camera copiilor, când am auzit o căzătură puternică din camera mamei. Am ieșit repede pe hol și, îngrozită că a căzut de pe scaun sau cine știe de unde i-o fi trecut prin cap să se cațere, m-am oprit în pragul ușii ei, mi-era teamă să intru.
– Ce faci, mama? Ce s-a auzit? Ești bine? am strigat.
– Da.
Am îndrăznit să mă uit, nu căzuse ea, ci se răsturnase o cutie voluminoasă și grea, de-aici bușitura. Dar pentru o secundă mi-a stat din nou inima-n loc.

marți, 24 februarie 2015

am crezut că le-am văzut pe toate (sirop)

Am adunat de-a lungul vremii multe priviri. Îndrăgostite sau indiferente, disperate ori superioare, drăgăstoase, fericite, îngrijorate, tâmpe – toată paleta mi s-a închegat într-o colecție de priviri lăsate de bărbații care s-au perindat prin viața mea.
Mi-amintesc privirea înamorată și plină de speranțe, care nu mă scăpa din ochi oriunde mă aflam. Mereu ațintită asupra mea, m-ar fi găsit și-n gaură de șarpe. Proaspătă, limpede și de-o naivitate pe care numai vârsta ți-o asigură. Sau privirea disprețuitoare care ustură când te atinge, dureroasă și rece ca lama unui cuțit. Cea neliniștită, căutând soluție când viața te pune la încercare. Cea plină de orgoliu, menită să înspăimânte. Privirea dărâmată când i-am spus că nu putem fi împreună, privirea în extaz, privirea cu reproș, privirea dementă când l-am părăsit, privirea ezitantă când m-a părăsit... Credeam că le-am văzut pe toate.
Dar l-am surprins privind o altă femeie cum pe mine nu m-a privit niciodată. Cu infinită blândețe, sinceritate și curat abandon, un altfel de iubire, ceva superior privirilor dintre femei și bărbați. În privirea lui largă și caldă ea încăpea toată, se cuibărea și se alinta. Ființa ei fragilă îi captase toată atenția, îi luase privirea prizonieră și o ținea strâns, se juca cu ea și o mânuia ca pe o marionetă. Era ca și cum sub ochii mei niște benzi invizibile de beatitudine se țeseau tot mai strâns în jurul lor, iar eu le percepeam fericirea din afară.
Am crezut că am văzut toate felurile în care un bărbat poate privi o femeie. Însă abia acum descopăr cum arată privirea unui tată când se uită la copila sa.


vineri, 20 februarie 2015

carnavalul, acea festivitate care mereu ne ia prin surprindere, precum iarna autoritățile

– Mama, să știi că Fasching-ul e vinerea asta?
– Auăleu, și nu ne-am gândit la costum! Ce vrei să fii?
– Habar n-am.
– Păi, zi-mi, că numai mâine avem timp.
– Super-erou.
– Ce super-erou?
– Habar n-am.
– Păi, dacă tu nu știi, eu de un' să știu?
– Un robot?
– Nu merge, să fie gen om, ca să improvizăm cu haine de prin casă.
– Zombie.
– Prea complicat. Am treaba toata ziua mâine și seara tre' să merg la un eveniment. Ceva mai simplu, la minut.
– Chucky?
– Nu-l știu copiii. Și ar trebui să-ți vopsim părul roșu. Și nici salopetă de jeans pe măsura ta nu cred că găsesc pe la vreun second-hand. Neah, altceva.
– Nu știu.
– Atunci mergi fără costum.
– Mai bine nu mai merg.
– Pfff!
Intervine maică-mea:
– Fă-l cadou, îl punem într-o pungă mare, facem niște găuri, legăm sus și zicem că-i un cadou.
– Într-un sac menajer, îl costumăm în sac de gunoi.
– Nu vreau sac de gunoooi!
– Sau îi punem pijama, îi desenăm puncte roșii pe toată fața și zicem că-i pacient cu pojar.
– Nu vreau să merg în pijamaaa!
– O pungă mare de hârtie-n cap, scriem pe ea „Făină“.
– Se asfixiază copilul.
– Nu, că-i facem găuri.
– Gata, știu!
– Ce?
– Îl facem mărțișor!
– Ha?
– Mic și drăgălaș este, îi împletim un șnur tipic, i-l agățăm la gât și l-am costumat în mărțișor.
– Nu-i rea ideea!
– E chiar genială, aș zice.

joi, 19 februarie 2015

la ana urbana

Nouă ani se fac vara asta de când tot scriu pe blog. Și nu-i motiv de mândrie.
În jurul meu bloggerii evolueză, paginile lor iau forme sofisticate, scrierile se materializează în cărți.
Veșnica scuză că nu mă pricep la tehnică, veșnică scuză că n-am timp de scris.

Blogul Anei e tânăr, a împlinit doar trei anișori. Se străduiește să fie zilnic proaspăt și plin de informații. Pentru că Ana se agită, se zbate să facă lucrurile să meargă, să organizeze evenimente pentru mame, să înființeze agenții de Parenting PR.
Mă uit la ea și mă gândesc că e o mână de om cu doi copii acasă și uite că poate. Mă bucur pentru ea, o admir și uneori o invidiez. Mi-e dragă Ana.

Am fost la ziua blogului ei. S-a ținut la Sis'n'me.
Câteva mame din online, într-o dimineață de duminică, am mâncat dulciuri (raw vegane) și am băut limonadă cu ghimbir (bună limonadă!). Povești despre copii, cum le place mamelor, într-o atmosferă intimă.




La mulți (f)ani, măi blogule de Ană Urbană! Să-ți crească traficul și să-ți tragi un facelift fabulos!

Iar surorilor raw vegane (care de fapt nu sunt raw-vegane, doar la zahăr au renunțat complet din motive de copii) le doresc să le înflorească biznisul de la Fabrica (băi, ce idee bună și simplă să pui niște ghimbir în limonadă!).

miercuri, 18 februarie 2015

scoala germana, clasa a treia: sedinta

Nu mai sunt la fel de palpitante ca la începutul școlii ședințele cu părinții nici la școala germană, spiritele înflăcărate s-au mai calmat, lumea s-a blazat, resemnat, renunțat la principii. Nu se mai participă cu nerăbdare în suflet și licăr combatant în ochi, așteptăm cuminți să ni se spună cât trebuie să mai decartăm și semnăm diverse hârtii.
Cum ar fi un „contract“ între școală și părinte în care toată lumea își ia angajamentul să aibă o ținută morală demnă, să dovedească respect și considerație în relațiile cu celălalt și să nu agreseze verbal și fizic. După ce l-am citit cu atenție, am subliniat gros niste pasaje și am pus un asterisc în care am atras atenția asupra faptului că profesorul de sport îi jignește pe copii (idioți, handicapați, nesimțiți), apoi am semnat „contractul“ și l-am predat.
Același subiect l-am deschis și în ședință, la capitolul „disciplina elevului“, când am întrebat timid cum rămâne cu disciplina profesorului de sport. M-au susținut mai multe mame. La fel, când am întrebat ce facem cu cele 15-16 cărți & caiete care trebuie cărate în ghiozdane. Iarăși mi-au dat mai mulți părinți dreptate și s-a făcut o triere ad-hoc, la ce putem renunța, ce să luăm neapărat. Ce simplu a fost! Trebuie doar să deschizi gura, să arunci problema în încăpere și părinții o prind din zbor. E mai greu cu spartul gheței, dar e iarnă, ce să-i faci.
Desigur că avem nevoie și de un videoproiector nou-nouț. Nu, unul de împrumut de la cineva care s-a oferit nu e suficient, trebuie să ne fie la dispoziție în fiecare minuțel, căci nu-i așa, videoproiectoarele se folosesc zilnic în școlile de stat. Și-un ecran, ar fi bine, căci nu putem proiecta pe tablă. Cine este pentru, cine-i împotrivă?
Și religia? Cine vrea la religie anul viitor? Formulare plimbate prin casă, stat pe gânduri, indecizii. Cred și eu, în clasa întâi era aproape toată clasa înscrisă la religie, majoritatea copiilor la ortodoxă, dar și la catolică și evanghelică erau câțiva. În clasa a doua au renunțat câțiva (ghici de la care confesiune), iar unii s-au convertit brusc (măcar se face în germană). Acum, în clasa a treia, cred că a rămas doar jumătate de clasă religioasă.
În rest, numai de bine la școala germană.

marți, 17 februarie 2015

greșeli

Adorabile greșeli de pronunție, pe care nu i le corectăm, ci le adoptăm cu încântare.

„Zwiegel“ în loc de Zwiebel (ceapă)
„Die Sene“ în loc de „desene“

Max spunea „gomelo“ în loc de pomelo. Gomelo îi spunem fructului toată familia, până azi.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share It