joi, 2 iulie 2015

nu mai faceți așa!

Stăteam la biroul meu de acasă și lucram. Ferestrele erau larg deschise, de-afară se auzea zgomotul mașinilor pe bulevard, clinchet de tramvaie pe șine, autobuze, claxoane, motociclete, ocazional câte-o salvare insistentă. Era, cum ar veni, liniște și pace înăuntru și afară.
Deodată am auzit o bufnitură puternică din stradă și m-am gândit, ia te uită, s-au ciocnit două mașini. Fără să mă gândesc prea mult, am sărit de pe scaun și am fugit pe balcon, curioasă. Ce am văzut mi-a înmuiat picioarele.
Nu se ciocniseră două mașini, bufnitura pe care o auzisem fusese un om! În mijlocul șoselei zăcea un bărbat pe jos, contorsionat într-o poziție nefirească și nu mai mișca deloc. O mașină roșie oprită nu departe de el, un șofer coborât care se prinsese cu mâinile de cap. Au urmat alte mașini care au oprit, alți șoferi coborâți, mulți gură-casă și un șir de tramvaie care nu mai puteau trece. Între timp, sub om se formase o baltă de culoare închisă.
Se întâmplase chiar sub noi. Stăteam pe balcon și tremuram toată, ținându-mi, am observat mai târziu, nu știu de ce, mâna la gură. Și mă tot întrebam în gând de ce continuă lumea să traverseze prin locul ăla periculos.
Este o porțiune a șoselei în care mașinile circulă cu viteză pe cele patru benzi, unele accelerează ieșind din pasaj, altele pur și simplu pentru că știu că nu e nicio trecere în zonă, căci până la următoarea intersecție mai e mult. Sigur, și eu am simțit de multe ori nevoia unei treceri de pietoni în zonă, căci următoarea e foarte departe. Și totuși n-am trecut niciodată pe-acolo, aiurea, printre mașini. Mi-e foarte frică, pentru că sunt conștientă de ce se poate întâmpla. Eu merg mereu pe la trecere și mereu aștept culoarea verde, chiar dacă nu sunt mașini la stop și strada e foarte îngustă. Jur, nu trec niciodată. Și sunt, de regulă, cam singura fraieră care așteaptă să se facă verde la zebră, să treacă și ea, deși nu e picior de mașină în apropiere. Ceea ce nu înseamnă că nu era să fiu de câteva ori rasă de pe fața pământului pe verde sau chiar pe trotuar. Dar măcar diminuez riscurile.
Tocmai de aceea mă îngrozesc oamenii inconștienți care trec senini pe unde nu trebuie. Am văzut, de exemplu, traversând șoseaua din fața blocului, nu doar adulți sprinteni și în putere, ci și mame cu copii în căruț sau cu alții agățați de ele, pâlcuri de copilandri, pensionari cu cadru sau cărucioare grele de cumpărături – tot felul de indivizi care traversează printre mașini, tramvaie și autobuze cu o naturalețe de parcă s-ar plimba pe aleile parcului. Păi, cum să nu te ia într-o bună zi o mașină pe capotă și să te lase lat?
Când a apărut copilul cel mare în baclon, n-am vrut inițial să-l las să se uite, dar între timp veniseră poliția și un Smurd de prim ajutor și m-am gândit că e cumva educativ să vezi live ce se întâmplă dacă faci prostii – la urma urmei, are zece ani. Cât au cercetat accidentatul și i-au tăiat pantalonul pentru a-i fixa picioarele în niște atele, a apărut încă un Smurd cu terapie intensivă. L-au conectat la o cutie, nu știu ce i-au tot făcut, căci erau mulți și agitați, și se mișcau foarte repede, apoi l-au pus pe o targă și au plecat.
Poliția a repus circulația în funcțiune, dar a izolat locul accidentului și a desenat cu cretă tot felul de liniuțe și săgeți pe asfalt. În locul în care zăcuse omul rămăsese o baltă mare de sânge.
Am discutat cu copilul pe marginea acestui subiect și am sperat amândoi că omul scapă. La urma urmei, era în viață, că altfel nu s-ar fi agitat atâta salvarea, mă gândesc. Și mă mai gândesc la toți pietonii din București care trec alandala, fiecare pe unde-l taie capul, pe roșu sau prin locuri periculoase și care, cel mai nasol, mai au și copii după ei. Ce să învețe copiii ăia? Că în teorie e bine să treci pe verde la zebră, dar că în practică e absolut OK să faci câte-o mică excepție cam de fiecare dată? Că dacă te grăbești sau n-ai trecere exact acolo unde îți trebuie, nu-i mare brânză să treci printre mașini și tramvaie dacă ești un pic atent? Pe bune? Copiii fac exact ce văd la noi, vor ști teoria, dar practica lor va fi foarte elastică, după cum le vine la îndemână. Până într-o zi.
Măi, oameni buni, ăia care vă știți cu musca pe căciulă, că sigur-sigur sunteți mulți. Nu mai treceți, măi, pe unde nu trebuie și mai ales n-o faceți atunci când sunteți cu copiii de mână. De dragul lor, pentru că vă văd și învață că așa e bine. Se vor obișnui așa, așa vor face o viață întreagă și ulciorul nu merge de multe ori la apă. Ba, dacă ai ghinion, se duce naibii destul de repede.
Vă rog eu mult, data viitoare când sunteți tentați să luați o scurtătură, amintiți-vă că e mai importantă viața voastră și a copiilor voștri decât să ajungeți la timp nu știu unde. Bunică-meu, răposatul, avea o vorbă de fiecare dată când mă ducea la școală și așteptam la semafor: „Mai bine mai târziu la școală decât prea devreme la spital!...


decizii sănătoase

Am fost la a doua oră de Pilates. Mi-am propus la începutul anului, ca un soi de rezoluție sănătoasă, să fac în fiecare zi câte un strop de mișcare. Dimineață devreme sau seara, înainte de culcare, câteva exerciții ușoare care să-mi dezmorțească spatele. Nu prea mă mai mișcasem în ultima vreme sau, dacă o făceam, erau mereu aceleași mișcări, de zi cu zi, rutina. Mușchii mei erau adormiți, anumite poziții nu-i solicitau niciodată și, prin urmare, erau dimineți în care, deși dormisem teoretic bine, mă trezeam mai anchilozată decât la culcare. Nu reușeam să-mi revin decât cu ajutorul câtorva exerciții bine țintite. Aveam acută nevoie de mișcare. Durerile de spate luaseră pentru mine această decizie spre un stil sănătos.
Am debutat în forță, bineînțeles, imediat după hotărârea luată am trecut la treabă cu neoprenul în sufragerie. Vreo două săptămâni m-a ținut zilnic nebunia, după care am început să mai sar câte o zi, să mai scurtez timpii de lucru, să găsesc diverse pretexte pentrua a nu-mi lua doza de sport. Începuse să mă plictiseasă prea multă sănătate. La un moment dat am realizat că n-are niciun sens să mă tot mint, căci ajunsesem să-mi găsesc tot felul de motive aiurea pentru care nu puteam să fac atunci și acolo sport: brusc trebuia să sortez un teanc de haine care nu suporta amânare, să încropesc o listă care îmi lua foarte mult timp de gândire sau mi se năzărea că trebuie să petrec chiar atunci în intervalul acela niște quality timp cu copilul. Dimineața la prima oră.
Am renunat la exerciții și am fost fericită că nu trebuie să mă mai mint zilnic. În plus, nici nu mai aveam nevoie de sport, căci exercițiile își făcuseră treaba, puseseră mușchii în mișcare și durerile matinale dispăruseră. Până când au apărut din nou. Și iar am început să cochetez cu sportul.
Acum, că mi-s plecați copiii la mama, nu mai am nicio scuză. Mi-am făcut abonament la sală, din nou, ca să fiu sigură că voi merge – îmi pare rău de bani, normal – și am fost de două ori până acum.
Cu surpindere am constatat că dramul ăla de exerciții pe care îl făceam eu când și când chiar a contat. La prima mea oră după ce n-am mai călcat de ani de zile pe la o sală, n-am fost nici pe departe loaza clasei. Deși începătoare, nu pot spune nici că m-au obosit peste măsură seriile fetișcanei care făcea pe instructoarea, nici că am fost cea mai rigidă dintre eleve. Ba chiar am avut plăcuta surpriză să constat că a doua zi febra musculară nu a fost pe măsura temerilor. Carevasăzică, sportul, chiar și în doze mici dacă-l faci, tot ajută. Sau sunt eu superwoman? Mnu, mă îndoiesc.
Sunt mândră de mine că am fost deja de două ori și abia aștept să vină următoarele. Iar dacă, după ce termin luna asta, îmi mai fac abonament și a doua lună, atunci chiar am putea vorbi despre o priemeră. Cine știe, poate m-am maturizat în decizii sănătoase fără să-mi dau seama.

dovada: abonamentul

marți, 30 iunie 2015

lizoanca la 11 ani, de doina ruști

Mi-am început teancul de vacanță cu cartea asta. Știam de ea de când a apărut, acum câțiva ani, dar pur și simplu nu se ivise ocazia s-o citesc, deși subiectul m-a incitat încă de pe atunci. Și m-am gândit că, dacă tot e atât de actuală problematica educației sexuale în școli, ia hai s-o iau la citit.
Lizoanca la 11 ani“ este povestea unei prostituate-copil de la țară, care a umplut un sat întreg de sifilis. Cel puțin așa suna știrea reală care stă la baza cărții. Pornind de la o simplă știre, autoarea țese povestea copilei, imaginându-și cum s-a ajuns în situația asta. Și ne-o prezintă pe Eliza, căreia din cauza privirii încruntate și a vocii groase, i se spune Lizoanca. Tatăl fetei e bețiv, lucrează uneori ca zilier și obișnuiește să bată toată familia după ce vine de la cârciumă. Mama e o femeie simplă, care s-a trezit însărcinată cu primul copil la 15 ani, după ce s-a dus cu drăguțul ei în porumb. Uneori vinde verdeață la piață ca să mai facă un ban, în rest, familia trăiește din alocațiile copiilor. Băiatul cel mare, fratele Lizoancăi, este de câțiva ani plecat în Spania cu niște țigani și nu se mai știe nimic de el. Lizoanca mai are un frate mai mic. Sună familiar? Cred că e imaginea clasică a mii de familii de la țară în ziua de azi.
Sătulă de bătăi, Lizoanca fuge de acasă și se anturează cu niște copii mai mari, adolescenți fugiți și ei de prin satele lor și aciuați undeva pe malul Neajlovului. Care o conving să se prostitueze, iar ea, în lipsa oricărei umbre de educație sexuală, nici măcar nu realizează ce face. De-aici decurge o serie de complicații.
Cartea este scrisă într-un stil narativ simplu și obiectiv, undeva între documentar și reportaj. Mi-a plăcut că descrie foarte bine atmosfera de sat rupt de lume. E structurată pe capitole ca niște flash back-uri către momentele copilăriei a diverși consăteni, pe când aveau ei 11 ani (de-aici și titlul), și care au o legătură într-un fel sau altul cu întreaga poveste sau între ei. Sărăcie, ignoranță, fățărnicii și invidii, erori, răutăți, desfrâu și dezinteres – lumea satului în zilele noastre.
Recomand cu căldură această carte, în special părinților care în continuare cred că nu este nevoie de educație sexuală timpurie în școli, mizând pe abstinență și religie.

costumul

Pentru că e posibil să aibă nevoie și de costum de baie la Brașov, căci iarna nu-i ca vara și muntele nu-i ca marea, prin urmare nu te poți afișa la iarbă verde la nudul gol, am luat-o de-o aripă și-am dus-o la mall. Am căutat, a ales, a probat, am luat. Un amalgam de cirește cu dungi și buline și volane. Pe gustul fetițelor de vârsta ei, aș îndrăzni să afirm.


Apoi am ajuns acasă și, desigur, a cerut să-l poarte puțin prin casă, pentru a vedea toată familia ce costum de baie grozav are ea. Ocazie cu care am aflat și accesorizarea corectă a costumului de baie: cizme de cauciuc și mască de Spiderman.




Primind vești din Brașov cum că este cam înnorat, mai stropește ici-colo, cumva face sens acest look compus de tânăra trendsetteriță. Doar cu băutul apei e mai greu...

duminică, 28 iunie 2015

îndatoriri de vacanță

Au plecat copiii în vacanță. Cât vor fi plecați, vreo lună, mi-am propus așa:
– Să-mi fac abonament la sală. De două-trei ori pe săptămână câte o oră la ceva, orice. Ca să nu mă mai doară spatele.
– Să mă văd cu niște prietene cu care nu mă văd niciodată din lipsă de timp.
– Să-mi mai dau o dată examenul de permis până nu-mi expiră școala. Adică să mă apuc să învăț din nou, căci am uitat tot. Și să-mi mai iau niște ore de șofat, nu mai știu nimic.
– Să fac o vizită la hemato, să văd dacă faptul că-mi ies valorile alandala de fiecare dată are legătură cu lipsa splinei. Dar nu la Muncipal, că am rămas cu sechele. Mă duc la privat, chiar dacă e cam scump.
– Să-mi fac vaccinurile alea trei, că nu-i de șagă.
– Să scot mocheta din camera lui Max, să-i cumpăr un covor simpatic.
– Să punem parchet pe hol.
– Și-un calorifer la Vera, poate-l schimbăm și pe cel din bucătărie, că e singurul rămas comunist. Deși mi-e simpatic. Mai vedem.
– Să-i luăm maică-mii o canapea nouă, că asta veche e cam varză. Ceva ieftin, de la Carrefour.
– Să tundem pisicu'.
– Să fac ordine în toate dulapurile și sertarele, să triez, să arunc.
– Să-i cos niște hăinuțe lui Teddy, căci mi s-a dat comandă.
În prima zi a vacanței mele (vacanță pentru că sunt ei plecați, nu pentru că aș avea eu concediu de la job), respectiv duminică, mi-am suflecat mâinile cu avânt, mi-am luat un teanc de cărți și am stat cocoțată în pat aproape toată ziua. Sper ca restul vacanței să fie mai productiv...


vineri, 26 iunie 2015

minunea

– Weisst du was? îi spun enervată. Du bist eine maimuță răzgâiată! (Știi ceva? Ești o maimuță răzgâiată!)
– Nein, face serioasă. Ich bin ein Wunder. (Nu. Eu sunt o minune.)
Pam-pam.

joi, 25 iunie 2015

nu e casă

Cocoțată pe un lighean întors cu fundul în sus, stă în fața chiuvetei și se spală pe dinți. Un cap cârlionțat și-o mânuță cu periuță de dinți, care se tot joacă în jetul de apă.
– Lass das Wasser nicht mehr so lange fliessen, Kind! (Nu mai lăsa apa să curgă atât, copile!), o atenționez în timp ce trebăluiesc prin baie.
– Warum? (De ce?) mă întreabă cu sinceritate.
Îmi place tare mult treaba asta la ea. Mereu întreabă când nu înțelege ceva, nu acceptă totul de-a gata, așa, pentru că am spus eu sau altcineva.
– Es kostet Geld. (Costă bani.)
– Dieses Wasser hier im Waschbecken? (Apa asta de-aici din chiuvetă?) nu-i vine a crede.
– Ja, das muessen wir auch bezahlen. (Da, și pe-asta trebuie să o plătim.)
Se oprește din joacă și urmărește cu privirea cum dispare apa în scurgere. Se gândește, ceva nu se leagă. Apoi își ridică ochii mari spre mine și zice:
– Aber wie? Es ist ja keine Kasse hier! (Dar cum? Că doar nu e nicio casă aici.)

poză de la mare

miercuri, 24 iunie 2015

declaratie de dragoste



Draga mea,

Trei. Au trecut trei ani de când ai venit în viața mea. Unu, doi, trei. Când au trecut?
Știi, mai de mult îmi plăceau doar băiețeii, melanjul acela de curaj și vulnerabilitate, de teribilism și naivitate. Fetițele nu mă atrăgeau defel, mi se păreau sclifosite și prea sensibile pentru mine. Cu ele nu m-aș fi putut înghionti, n-aș fi putut zbura cu trotineta, nu m-aș fi putut uita la filme cu pac-pac. Iar eu asta știam să fac cu copilul meu. Pentru că viața mi-a dat băiat, cum mi-am dorit. Cunoșteam numele tuturor super-eroilor, mă pricepeam să o scutur, știam să fac o praștie și să fluier cu degetele. Dar apoi băiatul a crescut și am început să mă uit după fete.
Întâi ca potențiale nurori. Am început să le studiez mai îndeaproape, să le urmăresc delicatețea cu care-și înclinau căpșorul și veselia cu care chicoteau. Pletele lor lungi și mătăsoase, rochițele cochete, accesoriile asortate. Treptat au început să-mi placă. Mă uitam lung după ele pe stradă, le zâmbeam în tramvai. Am decis că, da, probabil e frumos să ai și fetiță. Apoi ai venit tu.
Înaintea mea s-a deschis deodată cea mai vastă paletă de sentimente și stări sufleteși. Câte sensibilități poate avea o fetiță, câte nuanțe! Ce de trăiri diurne și câte frământări nocturne! Câte toane și ce bruște treceri de la una la alta! Mi-ai dat lumea peste cap, mi-ai contrazis tot ce știam, mi-ai scuturat din temelii convingerile. M-ai proiectat în cer printr-un zâmbet și ai dat cu mine de pământ dintr-o privire. Pe cât de mică, pe atât de sofisticată, schimbătoare și nestatornică, mă învârți pe degete și faci din mine tot ce vrei. Uneori ești ca o mică vijelie furioasă, care agită totul în jurul ei, alteori ești o apă lină și adâncă, pe care o privesc și n-o pot deluși pe de-a întregul.
Cum a fost posibil, atâta vreme, să nu fiu topită după fetițe? Cum am putut să fiu atât de oarbă, să nu le văd farmecul? Cum am putut să nu-mi doresc cu disperare o fetiță?
Iubita mea, sunt trei ani de când mi-ai cotropit universul și s-au scurs ca trei secunde. Când sunt cu tine, clipele trec prea repede, când sunt departe, orele se lungesc la nesfârșit. Ești o surpriză pentru mine în fiecare zi, ești o minune continuă de care nu m-aș mai putea lipsi. Mi-am pierdut sufletul în al tău și sunt cea mai fericită.

Te iubesc,

Mama

marți, 23 iunie 2015

alexandru



– Oh, ein Dino! zic eu. (O, un dino!)
– Das ist kein Dino, îmi explică. (Nu-i dino.)
– Was ist es denn? (Dar ce-i?)
– Ein... ein..., caută cuvântul. (Un... un...)
– Ein Dino. (Un dino.)
– Nein, es ist kein Dino! Es ist ein..., se gândește intens. (Nu, nu e dino. Este un...)
– ....
– Ein Alex! îi pică fisa și se luminează. (Un Alex!)
– Ein Alex!? (Un Alex!?)
– Ja. Ein A-Lex, spune mai puțin sigură. (Da. Un A-Lex.)
– Vielleicht ein T-Rex? îi sugerez. (Poate un T-Rex?)
– Ja, ein T-Rex, și zâmbește mulțumită că a regăsit cuvântul. (Da, un T-Rex.)

luni, 22 iunie 2015

al meu, al tău și al nostru

„Câți copii vrei să ai când te faci mare?“, „Doi.“, „Ce?“, „O fată și-un băiat.“ Pun pariu că majoritatea tinerelor fete astfel răspund. Dacă faci doar unul, se spune că se simte singur și crește egoist, dacă-s doi, se joacă împreună și învață să împartă – mai mulți nu e cazul decât dacă ai un „spate“ financiar, cel puțin în țara noastră. Și ce poate fi mai frumos pe lumea asta decât să ai „pereche“?
Așa mă vizualizam și eu, ca orice adolescentă visătoare, proiectând într-un viitor îndepărtat familia perfectă, aceea din toate reclamele, de la iaurt, la detergenți, formată din doi copii surâzători, musai băiat și fată, plus un soț pe măsură. Iar eu, în mijlocul lor, dominând cu autoritate blând-maternă, mulțumită de măreața-mi realizare familială. Clișeu.
Aroganța tinereții ne împiedică însă de multe ori să vedem mai departe de vârful nasului  și adesea descoperim că lucrurile nu sunt așa cum ni le-am imaginat. Iar destinul își urmează liniștit cursul, indiferent că suntem sau nu de acord cu dânsul.
Prin urmare, ani mai târziu, în relația mea cu actualul partener de viață existau doi copii: al meu și al lui. Fiecare dintre noi venise cu copilul propriu din altă relație. Amândoi băieți, amândoi de aceeași vârstă, au devenit treptat cei mai buni prieteni din lume. Desigur, au fost și mici disensiuni între ei, certuri pe jucării ca între frați. „Care urlă iar?“, „Al meu.“, „Da’ ce-a pățit?“, „I-a smuls al tău mașinuța.“
Cel mai tare ne distram însă când ne aborda prin parc câte-o bunicuță binevoitoare, dar purtătoare de dioptrii: „Sunt gemeni?“. „Nu“, răspundeam noi cu sinceritate. „A, sunt frați!“, „Nu-s“. Iar ca răspuns la privirile întrebătoare care urmau, ne simțeam obligați să dăm din umeri: „Doar prieteni.“
Anii au trecut, băieții au crescut, iar noi, părinții, aproape că ne relaxaserăm după frumoasele, dar atât de epuizantele perioade de scuteceală și grădiniță. Și când ne era lumea mai dragă, odată cu intrarea băieților la școală, ne-am pomenit că și-a făcut intrarea pe această lume și sora lor – comună! Iar odată cu ea, dilema între băieți: Dacă ea e sora mea, dar e și sora ta, asta înseamnă că noi doi suntem frați? Matern, patern, fratern, alinațe. Încercați să explicați asta unor copii!
Trei ani au trecut de-atunci și uneori, seara, se aud strigăte de luptă de prin camera copiilor. Doi băiețoi întrerupți din jocul lor de-o strengăriță cu gura mare. „Care mai țipă acum?“, „Al tău.“, „Al meu?“, „Sau a noastră.“


(din FEMEIA de iunie)
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share It