vineri, 1 august 2014

izgubil – before and after


„Oh, del Bibie ist klein!“ (Bibil e mic!) a exclamat fata când l-am scos din cutie. Căci, da, m-am ținut de cuvânt și l-am dus la frizer. Nu l-am convins pe GG să-l ducă – el a fost în ultimii doi ani și nu-i place deloc ce se întâmplă acolo, trebuie să-l țină câte trei persoane (pe pisoi, nu pe GG).
Am prezentat blănosul, am zis „60 de lei, da?“, „Da“. „Ok“, am spus și mi-am pus șorț de lucru, mască pe față, un prosop drept scut pe mână și am prins pisoiul zdravăn. A durat vreo oră operațiunea, cu pauze de tras sufletul stilista și cu mine, de adunat forțe noi pisicul. Dar rezultatul este exemplar, nu-i așa?

P.S. Dacă vreodată aveți nevoie de o mână de ajutor cu vreo fiară pe care nu se încumetă nimeni s-o țină la tuns, fie ea pisic, câine sau urs, apelați cu încredere la mine.

raport de vară la doi ani

Am fost la doctor, controlul de 1 an și jumătate. La care noi am ajuns însă abia la doi ani și-o lună, căci, na, nu prea am avut drum pe-acolo. Dar ieri după-amiază am făcut o plimbare până la cabinet.
Stând la coadă, m-a surprins când fata a arătat spre ușa cabinetului și a zis „Do't dlinnen ist ein Bett mit vielen 'pielsachen!“ (Acolo înăuntru e un pat cu multe jucării). Într-adevăr, în cabinet doctorița are multe plușuri pe patul de consultație, dar nu credeam că-și mai amintește de ultima oară când am fost. După ce am intrat s-a dus glonț la pat, s-a urcat și s-a dezbrăcat. Iar după ce a măsurat-o și cântărit-o, n-a mai vrut să plece. N-a înțeles de ce trebuie să ne îmbrăcăm și să plecăm, că doar am adus-o aici să se joace, nu? Așa că, după ce n-a înțeles cu frumosul, am scos-o din cabinet pe sus, dezbrăcată, Max i-a luat hainele și pantofii. Am echipat-o pe hol până la balerini, pe ăia nu i-a mai vrut sub niciun chip. După ce m-am enervat și mi-a trecut, am petrecut o minunată seară prin parcuri, pe tobogane și leagăne, cu cei doi copii ai mei, cu înghețată și conflicte (el o necăjește, ea zbiară, o dată la trei minute, aproximativ). După patru ore de quality time cu copiii, eram cu nervii țâșnitoare. Acasă m-au mai provocat puțin, apoi i-am culcat și am căzut lată. Concluzia e că perioadele libere de copii dăunează grav nervilor mei. Prea mă obișnuiesc cu libertatea.

Veda
De fapt, voiam să raportez că la 2 ani și-o lună Vera Kate are 12 kile și vreo 87 de țăntimetri. Posibil platfus, dar să vedem mai peste jumătate de an, dacă nu cumva i s-a format scobitura, până atunci s-o las cât mai mult desculță, zice pediatra (astea două-s în cârdășie, vor să mă facă cu nervii, clar). Și c-o să fie ceva mai înaltă ca mine. No bine, era și greu să-mi dau seama că semănă cu taxu.
În rest, e aproape curată, căci a început să se antreneze relativ singură la oliță, de pe la începutul verii. Acum necesită scutec doar când doarme. Și spune uneori un „r“ ciudat, care aduce cu „d“-ul, gen my name is „Veda“.

joi, 31 iulie 2014

niște cărți

„Dragă viață“ de Alice Munro e la fel ca și prima pe care am citit-o, mi-a dat o senzație de cald, de acasă. Povestioare scurte, de citit ici-colo, de savurat. Lucruri din viață, simple și aparent banale, dar care contează mult în anumite clipe. Momente de răscruce, perioade dificile și gânduri sumbre. Totul pe fundal de relații mai mult sau mai puțin obșinuite, dar în mare oameni ca noi. Știu că mulți nu se dau în vânt după genul acesta – GG, de exemplu, strâmbă din nas când citește Alice Munro (și totuși a citit vreo trei cărți ale ei) –, dar mie îmi plac. Îmi fac cumva bine la cap.

„Funeraliile Mamei Mari“ de GG Marquez e tot proză scurtă – v-am zis că am făcut o fixație pe povestioare în ultima vreme, că mi s-a luat de cărămizile pe care atât de mult le iubeam anul trecut. Dintr-o extremă într-alta, ce să-i faci, măcar dpdv al lecturii, că oricum viața-mi proprie mi s-a cumințit în asemenea măsură, că adorm de plictiseală numai când mă gândesc la ea. Dar să nu derapăm, era vorba despre carte. E okeiuță, eu una mi-am făcut treaba cu ea, dar nu e cea mai mândră dintre perlele lui literare.

„Dezonoare“, de JM Coetzee. Ah, dar vai cât mi-a plăcut! Și cum am savurat fiecare frază, cum am mestecat fiecare cuvințel! Ce-mi plac atmosfera aceea searbădă, căldura și uscăciunea, dezolarea, resemnarea, apăsarea, ioi, că parcă se lipesc cărțile astea și după sufletul omului. Și, da, între timp mi-am făcut cont și pe goodreads, dar n-am apucat să pun decât o carte, căci deja mă enervează contul – pe lângă că toată ziua bună ziua îmi dă notificări în mail despre care ce a mai citit, de fapt, nici nu-i prea văd utilitatea, nu știu de ce mi l-am făcut. Cred c-o să mi-l desființez la fel de spontan cum mi l-am creat. Sau îl las să trăiască, dar dezactivez notificările, căci mă calcă pe nervi. Am zis.


Concluzie: viața este lecturoasă când pisica nu-i acasă aka copiii-s în vacanță la bunica. Cum însă tocmai s-au întors, adios cărți, adios lecturi, orele de cetit vor fi înlocuite înapoi cu tobogane și lopățele.

breaking news

Mi-am șters tot blogrollul de copii – din greșeală, desigur, e doișpe noaptea și-s obosită, deci neuronul a fost supraturat.
Don't panic, îl voi recompune, dar nu acum că m-am enervat, zilele astea. Mă duc să fumez o țigară.

(ce m-o fi apucat să umblu la setări când n-am mintea limpede? sper ca într-o zi să nu-mi șterg tot blogul.)

miercuri, 30 iulie 2014

apă rece

De două zile n-avem apă caldă, se lucrează în zonă. Și vor mai fi încă două.
În prima zi m-am uitat puțin dezorientată la robinetul din care se încăpățâna să nu curgă apă caldă. Am închis ochii, m-am gândit la zonele de război și mi-am spălat părul la rece – n-a durut, dimpotrivă.
Băieții se simt mai bărbați când se spală cu apă rece ca cea din mare. Fetițele fac baie la lighean, cu apă călâie, încălzită în cafetieră. 
Pesemne că ne-a început concediul mai devreme decât ne așteptam.

viața la munte e greu







marți, 29 iulie 2014

s-au șmecherit frizerii

Tu știi cât s-a făcut un tuns de mâț? Stâteam în stație și așteptam autobuzul și m-am gândit să-i fac programare și lu' prostu' ăsta. N-aveau loc săptămâna asta, au zis că abia vinerea viitoare, e ok și așa, că mă duc cu el chiar înainte de mare dacă n-ai tu timp. Și o-ntreb, cât mai e tunsul? Cică între șaizeci și o sută, în funcție de mărime și de cum stă. N-am mai apucat s-o iau la întrebări, că-mi venise autobuzul în stație și-am tăiat-o. Adică cum în funcție de cum stă? Au niște norme de conduită? Cum măsori cumințenia unei feline? Sau ceilalți pisoi merg la tuns și stau ca damele la coafat? Se lungesc pe spate, ridică lăbuța, „și pe la subraț, vă rog“? Normal că niciunul n-ar sta să-l chelești, că doar nu-i tâmpit! Și-ți dai seama că la al nostru, cum e fiară de nu-l țin nici cinci persoane, mă taxează maxim! Pfoai, să mor io, c-o întreb p-aia cât e exact înainte de a intra în cabinet și, dacă-mi bagă aceleași dude, le las singure să văd cum se descurcă fără mine. Bine, frate, dau 100 și mi-l tundeți singure, pariu că nu reușiți? Sau dau șaij' de lei și-l țin eu, de acord? Ei, sigur, că acum s-au șmecherit și frizerii de mâțe. Nu mai bine ne luăm noi aparat din ăla de tuns oi și-l radem singuri?

„before“. pe „after“ îl veți vedea vineri...

luni, 28 iulie 2014

#ceamaifericitadinlume

(După cum probabil de mult s-a prins toată lumea, când n-am timp de proză, trântesc o poezie, că merge mai repede. Așadar:)

Poiem matinal de luni

Au sosit. Ea e mai grea,
Vorbește mai mult și mai tare.
El e mai lat și mai drept,
O arde cu păru-n ochi.

Ea strigă „Lasă-mă-n pace!“ și „Taci!“,
Și-l rupe pe „r“.
Eu o admir fascinată,
Cârpă la picioarele ei.

El și-a aruncat trei lucruri în rucsac,
Electronice toate,
„Mă duc să dorm la taică-meu.“
Cum spui tu, înger sportiv.

Ziend, că mă duc să-mi cufund căpățâna într-o copilă ondulată, care tocmai a făcut ochi și cred că în curând o să leșin de dragul ei.

duminică, 27 iulie 2014

mă simt bine

Traversez o perioadă extrem de bună. Mă simt relaxată și odihnită, cam ca-n vacanță. Asta datorită faptului că mi-au fost copiii trei săptămâni la Brașov. Brusc m-am trezit cu extrem de mult timp liber. De care am profitat din plin, căci nu e prima vară când mi se oferă acest dar. M-am plimbat, m-am înscris la școala de șoferi, am citit, ba chiar m-am apucat să și scriu. Azi vacanța mea se termină, se întoarce mama cu copiii. Normal că o să tânjesc după tot timpul ăsta liber pe care-l voi fi pierdut, însă mă bucur enorm că se întorc la vatră. Nu că nu i-aș fi văzut de mult, weekendul trecut doar m-a mânat dorul de ei la Brașov, dar îmi place să-i am prin preajmă, să-i știu acasă, să-i văd, aud, miros. Am făcut casa lună și acum aștept înalta vizită, importanta descindere.
Între timp îmi fac toate unghiile și mă gândesc la numele meu. Prin adolescență mi-l uram, mi se părea cel mai oribil din lume – Mara, atât de simplu, deloc sofisticat, prea dur, pe nimeni nu mai chema Mara (pe-atunci nu era la modă)! Și sufeream. Măcar o poreclă să fi avut și eu, dar n-aveam. Apoi m-am împăcat cu ideea, m-am resemnat, la un moment dat chiar a început să-mi placă. Acum îl ador. Și-mi plac și diminutivele cu care m-au alintat oamenii de-a lungul timpului. Stând cu unghiile-n sus să se uște, am trecut în revistă toate numele de care mi-am amintit și am constatat că am fost Mara-Măruța, Marenka, Marusia, Máricika, Mareskovici, Maskaraoke, Măr, Marmara, Marina – nici nu știam că am atâtea nume! Îmi place numele mele. 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...