miercuri, 26 noiembrie 2014

al meu

E slab și ascuțit, numai coate și genunchi, un băiețoi. Doar fețișoara i-a rămas rotundă, de copil, parțial ascunsă de un ciuf prea lung, aproape emo. Zace pe spate, răsfirat, doarme, trăsăturile i-s relaxate. Printre buzele întredeschise i se văd incisivii, mari și puternici. E micuț pentru vârsta lui, dar mie mi se pare lung, mai ales din unghiul din care-l privesc. E frumușel.
Nu mai e mult și va începe să se desprindă de mine. Îmi va refuza îmbrățișările în public și nu-mi va mai permite să-l iau de mână când trecem strada. În fața colegilor îmi va vorbi pe un ton superior, iar eu voi înțelege și voi suporta. Dar acasă va fi din nou al meu, va sta la scărpinat pe spate, se va pisici să-i aduc micul dejun în cameră și nu mă va lăsa să plec ușor când voi veni să-i spun noapte bună.
Profit, profit de clipele care mi-au mai rămas. Îl strâng în brațe și-l pup și-l ciufulesc. Și-i spun că mi-e al naibii de drag.

marți, 25 noiembrie 2014

lecția de germană: „is will einen blauen dino“

Dimineață, orele 7:25, în baie:

– Is will einen blauen Dino. (Vreau un dinozaur albastru.)
– O să cumpărăm, dar nu acum.
– Aber is will einen blauen Dino.
– Da, mamă, o să cumpărăm, dar nu putem chiar în momentul ăsta, că e închis.
– Aber is will einen blauen Dino!
– Ai unul verde și unul roz, sigur te poți juca cu ei până ajungem să cumpărăm unul albastru.
– Aber is will einen blauen Dino! (albastru)
– Nu putem merge acum la cumpărături, e închis! E încă întuneric afară.
– Aber is will einen blauen Dino!
– Uite, poate îți aduce Moș Crăciun unul. Vorbesc cu el și-i spun să-ți aducă un dinozaur albastru frumos.
Jetzt? (acum)
– Nu acum, Moșul vine abia la iarnă, când ninge afară. Mai știi când a nins și am coborât în fața blocului și am făcut un om de zăpadă?
– Ja.
– Ei, când va ninge din nou înseamnă că e iarnă și mai e puțin de tot până vine Moș Crăciun.
Stă, se gândește, apoi decide:
– Aber is will einen blauen Dino!
Îmi vine să-i torn cana de cafea în cap, s-o scot din buclă.
– Sau poate ți-l aduce Moș Nicoale, că vine mai repede. Hai că vorbesc cu Moș Nicolae, da?
– Ja.
– Bine, acum mergem la bucătărie să mâncăm ceva.
– Aber is will einen blauen Dino!
– Ți-am spus că-l vei avea, dar trebuie să ai puțină răbdare. Că n-am de unde să-ți dau la ora asta.
– Komm wir kaufen. (Hai să cumpărăm)
Aaaarrrghhh!
– E închis. E întuneric, vânzătorii dorm toți. Și dinozaurii. Tot magazinul doarme.
– Aber is will einen blauen Dino!
Îmi vine să mă dau cu capul de pereți. 
– Îți cumpără tata când se trezește.
– Aber is will jetzt einen blauen Dino! (acum)

Are cineva un dinozaur albastru la el? Instantaneu, vă rog, pe loc, jetzt?

luni, 24 noiembrie 2014

azi la ora 16.00 deschideți televizoarele...

...și plasați copiii în fața lor. Pentru că azi, la ora 16.00, începe pe Cartoon Network o nouă serie de desene animate din seria animațiilor pentru copii („Gumball“, „Să-nceapă aventura“, „Unchiul Bunic“ etc.) și anume „Clarence“.

Clarence (dreapta) și prietenii săi, Sumo și Jeff.

Evident, desenele sunt în același stil, personajele trăsnite și aventurile probabil multiple, ca în general pe comediile de pe CN. Oricum, comunicatul zice așa:

Clarence este un băiat optimist, vioi și simpatic, care vede întotdeauna partea bună a lucrurilor și vrea să experimenteze orice, pentru că pentru el totul este uimitor! Eroul serialului transformă orice situație, nu contează cât de rea, în cel mai bun lucru care i se putea întâmpla vreodată. Are puterea de a vedea orice situație într-o perspectivă pozitivă.

Nu știu, zău, de unde atitudinea asta indecent de optimistă pe capul lui, sper că nu ia substanțe ilegale, sunt curioasă. Așadar, azi, la 16.00.

Disclaimer: Copiii au voie să se uite numai dacă și-au terminat temele, să fie clar!


vorbește – dacă poți!

 Un text cu dedicație pentru prietena mea, Sylvia K. :))

„Nu știu alte mame cum procedează, dar eu una nu reușesc niciodată să vorbesc în liniște la telefon cu prietenele mele. Sau poate mai corect ar fi să le numesc foste prietene la cât de rar vorbim și în ce condiții…?


Aseară, de exemplu, m-a sunat o prietenă veche cu care mai țin legătura constant și care, chiar dacă nu are copii, se dovedește a fi destul de răbdătoare cu motivele pentru care nu pot răspunde în anumite momente ale serii: fie îmbăiez o ființă mică de doi ani și jumătate, fie rezolv vreun exercițiu la matematică de care cel mare a uitat, fie pregătesc cina, strâng jucării sau pur și simplu mă aflu în plină ceartă cu un preadolescent sau direct implicată într-un tantrum de toddler. Nu contează motivele, i-am explicat mai demult și a înțeles, prin urmare, din cinci apeluri ratate în diferite momente ale serii, unul tot mă nimerește relativ liberă. Spun relativ, pentru că o convorbire telefonică la mine se poate desfășura după cum urmează:
De cum am văzut pe display că sună prietena mea, intenționez să dispar pe șestache într-un colț al locuinței de unde aș putea să vorbesc în liniște. Dar ca și cum ar avea un senzor ascuns pentru depistarea convorbirilor, copila îmi barează drumul și se cere în brațe. Încercând s-o ocolesc, nu fac însă decât să-i strânesc încăpățânarea și se pune pe proteste zgomotase, astfel încât în primele zece secunde nici nu înțeleg ce-mi spune prietena în telefon, căci în urechea cealaltă îmi zbiară o copilă. După ce s-a liniștit fata la mine în brațe și se încheagă conversația, îl aud pe cel mare strigând din baie că s-a terminat hârtia igienică. Cu fata pe șoldul stâng și telefonul proptit sub bărbie, caut un sul nou. Odată problema rezolvată, mă prefac că am nevoie de ceva de pe balcon, încerc să profit de ocazie că fata e interesată de mânerul ușii și o depun lângă mine. Dar nu trec două minute, că se ridică zbierete ascuțite de la nivelul copilei – și-a prins un deget la ușă. Nu tare, dar suficient cât să trebuiască să pupe mama ca să treacă, acum și aici, pierzând următoarele două minute din ceea ce-mi povestește amica mea. Când copila s-a liniștit și eu îmi pot continua conversația telefonică, îmi vine o idee: stai că-l pun pe ăsta mare să aibă grijă câteva minute de sor-sa, ca să vorbesc și eu în liniște. Iar ca să mă asigur că nu trage nimeni de mine, mă refugiez în baie. Unde, slavă Domnului, sprijinită de mașina de spălat, fac schimb de noutăți cu amica mea în liniște și pace. Apoi închid, ies și-mi vine să leșin.
Peisajul din sufragerie este apocaliptic. Pe jos zac împrăștiate toate jucăriile, printre ele niște acte importante extrase cu dibăcie de degete mici dintr-un sertar, călcate în picioare și parțial decorate cu creioane cerate. Pe canapea, copila mănâncă un iaurt și se uită la desene animate. Mănâncă e un eufemism, căci iaurtul e mai mult pe bluză și pe canapea decât în gura ei. În timp ce băiatul cel mare, cum altfel, stă lângă ea foarte concentrat – pe tabletă.
Citisem undeva că mamele, atunci când trebuie să dea un telefon, e recomandat să aibă o cutie specială cu multe jucării mici, are se scoate numai și numai cu această ocazie. Mi-e tot mai clar, va trebui să-mi fac neapărat și eu o asemenea cutiuță magică.“

Apărut și aici.

duminică, 23 noiembrie 2014

le gateau sau o după-amiază de sâmbătă

Orologiul bătuse de doisprezece ori. Era miezul zilei, o sâmbătă liniștită, tulburată doar de cearta celor două femei. Fetița se zvârcolea ca un șarpe și țipa cât o țineau plâmânii, în timp ce mama ei încerca zadarnic s-o potolească. Cea mică nu voia nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, nici afară, nici în casă, de fapt, nu mai știa nici ea exact ce-și dorea, așa că se pusese pe strigăte necontrolate și mișcări zmucite. În cele din urmă, văzând că n-o poate liniști, mama o luă în brațe și o strânse la piept, șoptindu-i vorbe magice în ureche: „Au venit nervișorii, nu-i așa? Hai să-i alungăm! Ține-mă strâns în brațe și alungă-i departe, închide ochii și zi-le să plece!“. Copila procedă întocmai, închise ochii și își strânse puternic mama în brațe. Lacrimile de pe obraji se scurseră încet pe bluza mamei în timp ce plânsetele fetei se opreau treptat. Curând strânsoarea slăbi și mama începu să îngâne, legănând copilul înainte și înapoi:

„Doarmă frunza plopului,
Și ochiul izvorului.
Doarmă toate, rând pe rând,
Care n-au dormit nicicând,
Rând pe rând, rând pe rând...“

Când simți că fata se lasă grea în brațele ei, o depuse încetișor pe canapea și se lungi alături, continuând refrenul „rând pe rând, rând pe rând...“, apoi închise ochii și adormi alături de copilă.

Se trezi brusc. Fata dormea liniștită. Mama se ridică, înveli copila și se retrase tiptil în bucătărie. Simțea nevoia de ceva dulce. Puse într-un ibric apă la încălzit, două lingurițe de cafea și-și prepară o licoare neagră și amară, pe care o turnă apoi într-o cană.
Se duse la frigider și reveni cu o cutie din carton. O deschise și suspină. Privi pe furiș peste umăr, să se asigure că fata doarme și extrase un macaron din cutie. Îl duse la buze și-i inspiră mirosul dulce, apoi închise ochii și își înfipse ușor dinții în marginea prăjiturii. Simți cum aroma macaronului îi cuprinde toate papilele și cum dulceața se propagă în tot trupul. Se așeză pe scaun cuprinsă de o moleșeală îmbătătoare, zâmbi fericită și întinse mâna după următorul macaron. În minte îi răsuna ca prin vis cântecul de leagăn „rând pe rând, rând pe rând...“ .

Minuni.





Semnalăm, prin după-amiaza de mai sus, deschiderea unei noi cofetării cu minuni dulci. Dar convingeți-vă și singuri, intrarea se face pe aici.  

Le Gâteau oferă clienților plăcerea de a savura produse proaspete, gustoase și pline de eleganță, redefinind astfel conceptul de desert. Calitatea produselor din gama lor se reflectă prin folosirea ingredientelor de clasă premium. Dulciurile sunt pregătite zilnic de o echipă tânără, dornică să împărtășească nenumăratele sale „cunostințe dulci“, dobândite la cea mai prestigioasă școală de cofetarie și patiserie din Franța, deținută de renumitul Alain Ducasse, în timpul perioadei lucrate în cofetării din Paris.

sâmbătă, 22 noiembrie 2014

recidivăm

A fost filmul meu preferat când eram mică, acum se pare că e și al Verei. Și merge perfect pentru sâmbătă dimineață, la cafea.

vineri, 21 noiembrie 2014

se întâmplă din nou să fii bine cu tine!

Se anunță o nouă conferință „Fii bine cu tine“!

Am fost la cea de anul trecut și am venit ușor modificată de-acolo. Transpusă, tulburată, transformată. Adică, pe lângă multe revelații și momente „aha“ trăite la fața locului, am avut mult de rumegat și după conferință, căci e genul care te pune pe gânduri. Ascultând la ceea ce spuneau speakerii, mă simțeam de parcă mi-ar fi forat pe interior, deranjând pe-acolo niște lucruri demult îngropate, pe care se așternuse praful. Mi-amintesc că am plecat cam amețită, am venit pe jos, pe la aer, prin parc. Și-acum se întâmplă din nou. Prin urmare, pe scurt, ce trebuie să știm:

ORGANIZATOR: Institutul pentru Studiul și Tratamentul Traumei (ISTT)

TEMA: „Fii bine cu tine și copilul tău va fi bine cu el!“

CÂND ȘI UNDE: 7 decembrie 2014, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Psihologie și Științele Educației, Şoseaua Panduri Nr 90.

TARGET: Sunt invitați să participe toți cei care își doresc cunoaştere ştiinţifică de calitate, în termeni ce pot fi înţeleşi şi, mai ales, aplicaţi ulterior în viaţa lor. Publicul ţintă este matur sau în curs de maturizare, persoane aflate în relaţii de cuplu sau nu, părinţi cu copii până la vârsta adolescenţei, persoane interesate de educația copiilor (viitori părinți, educatori, bunici etc).

SUBIECTE DIN AGENDA CONFERINȚEI

• Când o căciuliță chiar face diferența! – despre angoase, vinovății și îndoieli ce îi însoțesc pe părinți (Diana Vasile)

• Ca tine am fost, ca mine vei fi – despre relația mama-fiică atunci când fiica devine mamă (Andra Costin (Buzilă))

• Fantomele din sertare – despre fricile și anxietățile copiilor (Monica Lespezeanu)

• Sunt tătic, îmi pasă, mă implic – despre necesitatea implicării taților in viața de familie și in creșterea copiilor (Bogdan Cezar Ion)

• O călătorie neașteptată – nașterea prematură (Anamaria Drăguță)

Cine sunt toți acești oameni și cu ce se ocupă ei aflați, în caz că nu știți deja, de pe site-ul Psihotrauma, plus detalii despre conferință și alte lucruri interesante. Au și pagină de facebook, ca să fiți la curent cu tot.

CÂT COSTĂ: Până pe 30 noiembrie, tariful este de 120 de lei, iar după această dată este de 150 de lei. Înregistrarea participanților se face la conferinta@psihotrauma.ro.

Abia aștept!

pacea neurală

Aveam pretenția de la mine că sunt o tipă care exercită un oarecare autocontrol asupra propriei persoane. Se pare însă că m-am înșelat.
Când am urcat în mașina de examen n-am avut emoții. Fusesem luată ca martor la tipul care dăduse traseul înaintea mea, îl și luase, polițistul părea de treabă, totul decurgea cum nu se putea mai bine. Cu excepția ploii, care tocmai începuse mai abitir când am urcat eu în Matizul meu cel galben, cu kilometraj defect, fără servo și cu ștergătoare doar în față.
M-am așezat comod, mi-am reglat scaun, oglinjoară, centură. Am pornit mașina, am dat play la ștergătoare și, în momentul în care am privit înainte, prin parbriz, n-am mai înțeles nimic. Eram acolo și nu eram acolo. Vedeam strada în fața mea, dar nu puteam să văd și mai ales să gândesc mai departe de doi metri distanță de mașină. M-am pus în mișcare, dar am constatat că indicatoarele nu-mi spun nimic, mașinile din jur și benzile de circulație nici atât, mă simțeam ca într-un film. Mă gândeam la pedalele de sub picioarele mele și mă întrebam care o fi ambreiajul și care accelerația. Când mi s-a spus să virez stânga mi-a luat mult până am găsit răspunsul la întrebarea din capul meu: Oare pentru stânga să dau maneta în jos sau în sus? Gândurile se mișcau leneș, întrebările veneau pe rând, răspunsurile erau analizate minuțios, iar reacțiile lipseau cu desăvârșire. Între timp polițistul era mai mult cu mâna pe volanul meu, căci răsăreau brusc în fața mea diverse mașini, eu nu păream să intenționez a le ocoli, iar el probabil că nu voia să moară. Eram complet incapabilă să controlez mașina, dar în același timp eram fascinată de incapacitatea asta. Era ca și cum n-aș fi auzit niciodată de vreo regulă de circulație, n-aș fi văzut în viața mea un indicator rutier, cu atât mai puțin să știu ce înseamnă. Parcă eram în transă. Nu eram în stare să mențin direcția. Mă mir că nu m-a pus să suflu în fiolă.
Nu, n-am făcut câteva greșeli și polițistul m-a sancționat. Am făcut totul greșit, de cum am pornit mașina până am oprit-o, după șase minute.
Ba nu, mint. La un moment dat am oprit la un semafor, era roșu, și mă întrebam dacă oare e corect să te oprești la roșu și să pornești pe verde sau era invers. Cam atât de varză am fost.

P.S. Spre apărarea mea nu pot spune decât că am luat două ore suplimentare înainte de examen, cu doi instructori diferiți, care s-au declarat amândoi mulțumimți de cum conduc, iar unul dintre ei chiar m-a întrebat dacă am mai făcut școala și altundeva. Așadar, să fi fost un blackout? Așa arată unul?

joi, 20 noiembrie 2014

cine dorește o experiență în plus?

Avem un eveniment gratuit pentru persoanele interesate de dezvoltarea personală. Și anume:

„Seară de vindecare interioară“ în data de 27 noiembrie. Am fost invitată să particip, însă n-am cum să ajung. Așa că dau informația mai departe, cu siguranță va fi interesant și mai ales folositor. Căci, spune pagina de Facebook a evenimentului, în seara respectivă veți experimenta:

– starea în frecvență Theta (nu prea știu cu ce se mănâncă asta, păcat că nu pot merge să aflu)
– tehnici simple și profunde de meditație (astea cred că-s foarte bune)
– conectarea cu sine și cu energia pură a iubirii în cel mai înalt plan divin (sună puțin cam pompos pentru gustul meu, dar cine știe?)
– intrăm în legatură cu limbajul propriu fiecăruia de exprimare a intuiției (intuiție is good)
– terapii de iertare (o, da, asta trebuie)
– identificarea și schimbarea convingerilor (politice? :)


Glumesc eu, dar cred că poate fi foarte interesant, căci e vorba de oglindirea în relații, în cele mai importante, cu copiii, cu partenerul de cuplu și în relația cu sine. Așadar, dacă mergeți, spuneți-mi și mie cum a fost.

d'ale prințesei, ca să nu le uit




























Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...