joi, 15 octombrie 2015

„dacă vrei un prieten, îmblânzește-mă“

Mi-amintesc că m-am întrebat de mai multe ori, pe când eram adolescentă, ce fel de carte o mai fi și „Micul prinț“: pentru copii sau pentru adulți? Sau pentru ambele categorii?
Pe de o partea avea limbajul accesibil și desenele tipice cărților de copii, pe de alta fiecare frază aproape mi se părea că ascunde lucruri pe care copiii nu le pot pătrunde, lucruri de oameni mari. O simțeam infantilă și înțeleaptă totodată, accesibilă și totuși încărcată de simboluri. Mă atrăgea, mă intriga, dar n-o pătrundeam pe de-a întregul.
Apoi am crescut și am avut copiii mei. Am redeschis cartea și m-am înduioșat toată. Aceeași carte cu aceleași cuvinte și aceleași desene îmi spunea acum altă poveste, matură, cu iz nostalgic și final deschis, ca viața. O poveste despre prietenie și încredere, despre iubiri și despărțiri. Mi se părea atât de plină de înțelepciune și frumos, că am vrut să o dau mai departe spre copiii mei. La urma urmei, este o carte pentru copii, nu?
Ei bine, feedbackul primit nu a fost tocmai cel așteptat. M-o fi impresionat pe mine când eram mică, dar acum concurența e mare pe piața de povești pentru copii, iar „Micul prinț“ e o carte prea lungă pentru ei. Atât de lungă, încât un copil își pierde ușor răbdarea, se plictisește, se întreabă de ce atâta vorbărie. Am încercat și varianta audio, e pur și simplu prea complexă pentru copii.

Dar iată că există și varianta prescurtată. “Micul prinț pentru copii” vine într-o formă simplă, bazată mai mult pe dialog, care aduce povestea mai aproape de cei mai mici și dornici de povești frumoase cu prinți și planetele lor. Cartea întreagă este împărțită în patru episoade, pe temele centrale. Nu este repovestită, sunt frazele autorului reașezate într-o formă mai scurtă.

În cartea „Prietenia“, în afară de povestea cadru a întâlnirii cu aviatorul și desenele cu oița pe care acesta i le face prințului, acțiunea se axează pe discuțiile cu șarpele și cu vulpea. Pasajele care teoretizează mult în textul original sunt prescurtate sau eliminate.





Cartea întreagă are circa 30 de pagini și e numai bună ca bed time story (o găsiți pe bebelibrărie.ro).
Iar acum, am și eu o curiozitate personală, există careva pe-aici care să nu fi citit „Micul prinț“? 

miercuri, 14 octombrie 2015

doi oameni



Foto: Duncan Bay/Unsplash

Îi văd ieșind pe ușă în frigul proaspăt al dimineții, ea și el, o fetiță și un om, ea jumătate cât el. Se țin de mână, ea mândră, cu un rucsac roșu în spate și un tată bărbos de mână, el ușor aplecat spre ea, grijuliu și atent. Mi se umple sufletul când îi văd astfel, mi se înmoaie blegos genunchii și mă ia cu amețeală de fericire. 

Închid ușa în urma lor și mă gândesc că relația cu tatăl ei este pentru fetița mea prima și cea mai importantă legătură cu un bărbat, că acum i se așază bazele pentru felul în care se va vedea ea pe sine mai încolo, în relațiile cu viitorii parteneri. Toată atenția, confirmarea și respectul pe care le primește de la tatăl ei sunt cele care o vor transforma într-o femeie puternică și sigură. Pentru că fiecare fetiță caută în mod insticntiv recunoaștere din partea tatălui. Iar când această recunoaștere lipsește, în suflet îi încolțește o nesiguranță care va rezista peste ani și ani, chiar și la maturitate. Și care o va determina să caute în continuare acea confirmare. Privind în urma mea o simt dureros de tare. 

Ceea ce n-am primit de la tatăl meu am căutat în alții, m-am raportat la ei, m-am valorizat prin ochii lor și mi-am întărit stima de sine prin ei. Am început căutarea devreme și am dat de multe ori greș. Și câteodată mi se pare că încă n-am ajuns acolo de unde ar fi trebuit să pornesc de la început. E un gol care nu s-a lăsat umplut cu nimic, un spațiu destinat special dragostei de tată. Pe care o trăiesc în sfârșit acum, zi de zi, privindu-i pe ei doi, studiindu-le cu fascinată curiozitate relația, fără a interfera cu sentimentele lor, încercând să mă bucur de pe margine de mecanismul perfect al felului în care se înțeleg și se iubesc.
Suspin de fericire și mă bucur pentru ei. Și pentru mine, căci, la capătul acestei călătorii a fiicei mele, îmi voi afla și eu liniștea și golul din suflet mi se va fi umplut și mie.

 


luni, 12 octombrie 2015

manuscrisul fanariot al doinei ruști

Când am plecat în concediu în Grecia, mi-am luat cu mine „Manuscrisul fanariot“, de Doina Ruști, am zis să-mi asortez lectura la vacanță. Și am avut o surpriză foarte, foarte plăcută. Pentru că romanul acesta, cum să vă spun, mi-a încântat simțurile și mi-a arătat un alt fel de București decât cel pe care îl știm cu toții.
Acțiunea se desfășoară, după cum îi spune și titlul, pe vremea fanarioților, într-un București cu iz de mahala. Tânărul grec Ioanis sosește în oraș ademenit de zvonurile din Balcani care etichetau Bucureștiul drept cel mai vesel oraș, unde toată lumea cântă și dansează, trăiește bine și face avere ușor. Evident, lucrurile nu stau chiar așa și Ioanis, căruia bucureștenii îi schimbă încă din capul locului numele în Leun, din cauza unei nefericite confuzii, începe să treacă printr-o serie de peripeții, mai ales că are ghinionul să se îndrăgostească de Maiorca, o țigancă frumușică, dar sclavă la unul dintre boieri. Intriga amorului lor, imposibil în vremurile acelea fanariote, se întinde pe toată durata cărții, pentru a-și afla la sfârșit deznodământul.
Dar nu povestea de iubire în sine, dintre grecul naiv și țiganca focoasă, oricât ar fi ea de simpatică și de complicată, este ceea ce cucerește la această carte, ci fundalul pe care se desfășoară, atmosfera Bucureștilor din perioada aceea. Descrierea făcută de Doina Ruști vieții de pe timpul vechilor străzi și piațete este de-un pitoresc fermecător. O explozie de mirosuri care te îmbie de la fiecare colț de stradă și din curți, acompaniate de zgomotele și glasurile vesele ale mahalalei sau învăluite în șoapte și zvonuri insinuante, atinse de magia țingăncilor care fac farmece și de promiscuitatea vieții boierilor – totul într-un ritm alert și vioi. Bucureștiul este un oraș savuros, care freamătă și pulsează, în care orice vorbă sau sunet își află ecoul dintr-un capăt în altul, o urbe primitoare, gălăgioasă și superstițioasă.
Romanul are ceva senzorial în el, e o lectură pe care s-o guști, s-o miroși, s-o auzi și s-o simți. Nemaivorbind că pentru mine a fost o foarte bună lecție de istorie, amintindu-mi de perioada fanariotă, dar și un refresh de lingvistică, pentru că autoarea folosește o largă paletă de arhaisme – de unele nici nu auzisem, pe altele le știam, dar le lipsea contextul.
Mi-a plăcut mult romanul. Prezentându-ți lumea pestriță și ușor neserioasă a Bucureștiului fanariot, adunătura de localnici și sudiți, te face să înțelegi cumva Bucureștiul de azi și să-l îndrăgești așa cum e el, cu bune și rele.

joi, 8 octombrie 2015

femeia care fură copii din grădinițe

Foto: Alex Harvey/ Unsplash
De obicei o iau eu la prânz de la grădiniță. Dar trebuia să fiu la ecografie în jurul prânzului și atunci i-am zis maică-mii așa: „Azi nu mergi dupa băiat la școală, iei fata de la grădi. O să iau eu băiatul, că și așa e clinica în apropiere și în felul ăsta salvăm niște timp“. Bun.
Mama a plecat să recupereze fata de la grădi, eu tocmai săream în adidași și-mi aruncam lucrurile în geantă, când sună telefonul. Mama.
– Nu vrea să vină cu mine.
– Cum așa?
– Zice că să vii tu. Stă pe scăunel în clasă și nu mă lasă să mă apropii de ea niciun pas. Că să vină Mara. Și n-am cum s-o iau pe sus, că știi cum face, iese cu circ.
Mă uit la ceas, îmi fac un scurt calcul, am totuși pantofi sport în picioare, doar patruzeci de ani și o formă fizică excelentă, căci stau toată ziua la calculator, deci yes, we can. Închid telefonul și alerg la propriu după ele, noroc că grădinița e aproape.
Când intru o găsesc pe mama în fața clasei, la ușă, așteptând în picioare, cu o figură plouată cum n-am mai văzut-o de mult. În clasă, doar educatoarea și fata mea, ceilalți copii plecaseră deja. Iar fata, cu brațele încrucișate a căpoșenie, lipită de un scaun. Cum m-a văzut, a sărit de pe scaun, s-a lăsat îmbrăcată și încălțată, am plecat fără probleme. Pe drum, mama, tristă de moarte:
– Auzi, tu! Să-mi facă una ca asta. M-a întrebat educatoarea cine sunt, i-am zis că sunt bunica, nu-și amintește că m-ai prezentat săptămâna trecută? Și-a amintit, zice, aaa, bunica de la Brașov. Zic, da, de la Brașov, dar stau în București de trei ani. Cică haideți, intrați, luați loc pe un scăunel, să se obișnuiască cu dumneavoastră. Ce să-i mai zic că n-are ce să se obișnuiască, că doarme cu mine în fiecare noapte și că practic am crescut-o de mică! Ce să se mai obișnuiască? Dar să vezi cum se uitau părinții! La început or fi zis că vreau să fur copila, dup-aia s-or fi gândit că ce bunică e aia, de refuză copilul să mearga cu ea? Da' nici să mă apropii de ea nu mă lăsa, că începea să țipe. Și-or fi imaginat că sunt o bunică din aia care chinuie copila, că o bate, cine știe, nu? C-așa gândești când vezi o scenă din asta. Și nici s-o iau pe sus nu puteam, îți dai seama ce-ar fi zbierat și s-ar fi zbătut, chemau ăștia poliția, că fur copii din grădinițe. Doamne, tu, așa o situație, că nu știam ce să fac, aproape că-mi veneau lacrimile!
Vedeam scena în fața ochilor și îmi părea rău de maică-mea, dar mă și umfla râsul. Că-i căpoasă fata și cu tantrumuri în ultima vreme știm deja. Dar să-i facă o asemenea figură bunicii ei preferate, auzi, tu, așa ceva nu mi-am închipuit!

miercuri, 7 octombrie 2015

ciocolata in orasul vesel

Mi-amintesc cum primeam pachete de la rudele din Germania. Pe-atunci la noi nu se găseau de nici unele, totul era raţionalizat, iar alimentele se dădeau pe cartelă. În pachete ne trimiteau lucruri de bază: făină, zahăr, ulei sau margarină, dar şi produse cosmetice, atât de rare la noi, sau bunătăţi precum cacao, ursuleţi gumaţi şi uneori ciocolată. Cea mai bună era ciocolata aceea cu ambalaj alb cu portocaliu, cu un cap de băiat pe ea, care-mi amintea mereu de Peter, prietenul lui Heidi, fetiţa munţilor. Avea un gust divin, de ciocolată cu lapte, mi se topea pe limba. În pachete nu primeam însă niciodată şi ouă, din cele cu jucării înăuntru, după care jinduiam şi eu, şi frate-meu. Poate că erau prea fragile sau poate că dispăreau la poștă, unde se deschideau şi se verificau pachetele, nu cumva să conţină vreo bombă care să destabilizeze socialismul. Ouă de ciocolată cu jucării în ele primeam doar când veneau rude în vizită. Am crescut cu Kinderschokolade, chiar dacă nu zilnic.

Treizeci de ani mai târziu, de câte ori mergem până la supermarketul de la colţ pentru mici cumpărături de seară, lapte, pâine sau fructe, copiii mei agaţă în drum spre casă câte o ciocolată. Sunt multe sortimente acum, au de ales dintr-o mare varietate de ciocolate pentru copii şi fiecare are preferinţele lui: băiatul Pingui, fata Felii de lapte. Fie că gusturile se transmit pe cale genetică, fie că ciocolatele astea sunt croite special pe papila gustativă a copiilor, chiar dacă mai testează uneori şi alte dulciuri de supermarket, Kinder rămâne o constantă în viaţa noastră. Nu zilnic, nu înainte de masă, dar destul de des. Şi, ca o nostalgie după copilăria mea, le cer mereu să-mi dea şi mie să muşc din bucuria lor. Sigur, în zilele noastre aş putea să-mi cumpăr un bax întreg şi să-l devorez pe ascuns în debara, însă ar dispărea plăcerea porţiilor mici, savoarea copilărească a unui deliciu de ciocolată care se topeşte în gură. 

Şi-atunci, cu toată această încărcătură emoţională în spate, cum aş fi putut oare să nu întru în campania care oferă copiilor posibilitatea să redeseneze ambalajul ciocolatei preferate? 






Acesta este desenul nostru şi dacă strânge multe voturi şi place juriului, avem şanse să apară pe ambalajul minitabletelor Kinder în ediţie limitată. Puteţi face şi voi la fel, dacă va înscrieţi pe platforma inorasulvesel.ro şi copilul vostru face un desen despre cum arată cel mai vesel oraş în imaginaţia sa – e simplu şi distractiv, există un miniprogram cu care desenezi. În plus, odată înscrişi în concurs, puteţi câştiga şi alte premii, cum ar fi decorări de cameră sau stickere pentru pereţi (găsiți detalii despre premii şi regulamentul concursului pe site). Nu mai pierdeţi timpul, că vremea trece și campania e doar până-n 16 octombrie. 
Hai, fie că talentul creator să fie de partea voastră şi să va vedeţi creaţiile prin supermarketuri!

banca

Foto: Scott Van Daalen/Unsplash
Se înserase de-a binelea când am ajuns să-mi iau băiatul de la antrenamentul de baschet. Am tras cu ochiul prin fereastră să văd dacă au terminat, dar încă nu le dăduse drumul. M-am uitat la ceas, mai erau zece minute.
În curtea școlii se afla un loc mic de joacă, cu două tobogane și două bănci. Acum era pustiu, doar două fetițe se alergau în întuneric, pesemne își așteptau și ele împreună cu părinții frații mai mari să iasă de la antrenament. Am trimis-o și pe a mea să intre în jocul lor.
N-am vrut să mă alătur celorlalți părinți care stăteau pe lângă ferestre, oricât de utile ar fi aceste contacte pentru condiția mea de mamă. N-am fost niciodată prea sociabilă și uneori mi se pare că sunt suficient de bătrână pentru a nu pierde vremea cu lucruri care nu-mi fac plăcere. Mai ales că era atât de cald și frumos afară.
M-am întinse pe una dintre băncuțe, cu fața în sus și geanta sub cap. Deasupra mea norii gri se conturau ca niște oițe pufoase pe cerul aproape bleumarin. Printre nori sclipea ici colo câte o stea, un moț de copac intrat în raza mea vizuală își lăsa ciuful mângâiat de o adiere prea caldă pentru perioada asta.
Am stat așa, privind cerul, ascultând vocile fetițelor care se jucau în apropiere, și am avut brusc o senzație de libertate cum n-am mai simțit-o de mult. Doar eu cu cerul și norii și vârful de copac, lungită pe o bancă din lemn tare, puteam fi foarte bine un om al strazii, al parcurilor. Liber de orice obligație, ademenit de aerul cald al serii într-un somn molatec, cu capul pe sacul cu avere și încălțările în picioare.
M-am trezit când mi-au atins obrazul două buze umede de copilă, aplecându-se deasupra mea. M-am ridicat, mi-am luat copiii și am plecat spre casă.

luni, 5 octombrie 2015

găurile

Foto: Sean Brown/Unsplash

Se uită la mine cum îmi pun cercei în urechi. Vreau și eu cercei, îmi spune cu ochii scânteind de admirație pentru micuțele zorzoane sclipitoare. Nu știe că nu are găuri în urechi, nu m-a ținut inima s-o chinui și mai tare atunci. O strâng în brațe drept consolare și îi șoptesc că ea nu are găuri în urechi, dar când va fi mai mare, se poate aranja. Mă întreabă dacă nu facem găurile mai bine acum. Nu, șoricică, e o chestiune medicală, o face doar doctorul, o mint și-mi amintesc că două dintre găuri mi le-am făcut singură, cu acul, prin adolescență. Face ochii mari, mari și mă întreabă dacă doare. N-o mai mint și-i spun că da, puțin. Ea râde și vine cu soluția. Dacă doare, să-i dau un pupic și gata, nu mai doare. Haide, mami, să facem găuri, haide! N-am făcut, nu încă.

tantrumuri si crize de furie la 3 ani

Foto: Clare Bloomfield/ FreeDigitalPhotos.net
De vreo săptămână am intrat într-o nouă etapă de tantrumuri. Explozii de furie de cel puțin trei ori pe zi, din senin, de cele mai multe ori din motive complet absurde și nu pe fond de oboseală, căci se întâmplă la orice oră din zi.
La început am crezut că o obosește grădinița, pentru că, într-adevăr, a mai picat lată de somn în câteva zile, dar au fost și cazuri în care n-a dormit deloc când a venit de la grădi sau zile în care n-a vrut la grădi și am ținut-o acasă. Însă de vreo câteva zile aceste crize ne scot peri albi, tuturor. Încercăm să le evităm pe cât posibil, să-i facem pe plac atunci când se poate, dar din păcate nu se poate întotdeauna. Iar tantrumurile astea nu sunt ca cele de la doi ani, când o prosteam destul de repede și o scoteam din criză ușor. Sunt crize complet scăpate de sub control, de-o intensitate cum n-a mai avut până acum și deocamdată fără antidot. Deci strângem din dinți și suportăm. Am mai și dat o tură pe net pentru siguranță, ca să-mi dau un refresh cunoștințelor despre tantrumuri și să mă asigur că facem bine ce facem. Căci Max a avut și el perioada lui de draci, dar furia lui a fost mic copil pe lângă furia soră-sii. Băiatul își controla mult mai bine sentimentele decât o face fata. La ea, pe cât sunt declarațiile de dragoste de pline de efuziune, pe atât de vulcanice îi sunt exploziile de furie. Așa că:

Îi facem pe plac ca să evităm crizele
Nu de fiecare dată, dar de câte ori se poate. Într-o zi a venit în papuci de casă de la grădi pentru că nu se putea altfel, în alta a mers jumătate de drum fără geacă deși afară era frig, bătea vântul și picura – cealaltă jumătate a acceptat haina pe ea. Dar au fost și momente în care mergeam seara spre casă și ea trăgea de mine să mergem în parc, urlând și opunând rezistență dacă voiam s-o iau în brațe, de s-au oprit oameni, au încercat să-i vorbească, în timp ce un tramvai întreg blocat în trafic se zgâia pe geamuri la spectacolul pe care-l ofeream noi. Nimic n-a ajutat, am stat o vreme să se liniștească, apoi, pentru că se întuneca, am luat-o pe sus și am dus-o așa, zbătându-se și țipând, spre casă, unde s-a potolit brusc. Altădată voia neapărat să urle în camera în care Max încerca să doarmă. Sau să țină ușa de la baie deschisă când eu eram sub duș. Chestii absurde, pe care, când se poate, i le permitem, când nu, nu. Și-atunci se pornește tăvălugul.

O ținem în brațe sau dimpotrivă
Crizele de pe la doi ani se rezolvau ușor cu luat în brațe și ținut sau plimbat prin casă. Îi șopteam la ureche ca s-o liniștesc, îi povesteam ceva de nervișorii care vin și trebuie să-i alungăm, până cerea suzeta și ursul și, la un moment dat, destul de repede, se liniștea. Ei bine, treaba asta nu mai merge acum. Când încercăm s-o luăm în brațe și s-o liniștim, să-i arătăm că suntem alături de ea și o înțelegem, sprijinim, siguranță blabla, se zbate și se arcuiește, se trage și se smulge, dă din picioare și lovește cu pumnii. Am ajuns la concluzia că cel mai bine e s-o lăsăm în pace, ca să nu cumva să se și lovească tot smucindu-se (măcar nu se mai autoflagelează, cum făcea când era mică, se trăgea de păr și încerca să-și smulgă capul, mâinile și picioarele, de trebuia s-o ținem.)

Nu-i mai vorbim rațional
Asta, evident, după ce am încercat în repetate rânduri să rezolvăm verbal conflictul, problema sau orice-ar fi declanșat criza de furie. N-ai să vezi! Pe cât e ea de înțelegătoare și de elocventă în mod normal, când trece în tantrum mode, informația parcă nu mai pătrunde la creierul ei, iar fata repetă întruna aceeași propoziție cu care a rămas ultima oară, de regulă ceea ce a declanșat conflictul Vreau în parc! sau Nu vreau geaca! sau pe-acolo, chiar dacă problema în sine e deja rezolvată. Eu am renunțat prima la argumente, taică-său a mai încercat de câteva ori, dar fără succes. Așa că nu ne mai străduim să-i explicăm, ci încercăm să rezolvăm problema făcându-i pe plac sau, atunci când nu se poate, lăsând-o să se liniștească singură.

Nu strigăm la ea
Asta-i greu, pentru că acțiunile acestea furibunde din partea ei se întâmplă și în momente nepotrivite: când te grăbești să ieși din casă sau când lucrezi și se întâmplă să nu fie alt membru al familiei care s-o preia și s-o calmeze. Dar ne-am obșinuit și cu asta, după ce am ridicat de câteva ori tonul la ea cu rezultat zero. Eu una o ignor complet și-mi văd de treabă exact ca până atunci, încercând să mă prefac că furia nu e acolo, lângă mine, urlând și dâdnd din picioare. Uneori, știind-o sensibilă la sunete, fredonez o melodie pe care n-o cunoaște, în speranța că devine atentă. Câteodată ține, alteori nu.

Nu (mai) pedepsim criza
Ei, aici am greșit. I-am subliniat că nu mai mergem în parc pentru că a urlat, că nu primește desene pentru că s-a isterizat, i-am explicat că nu ne-am mai dus sâmbătă la teatrul de păpuși pentru că, în loc să se îmbrace, ea a preferat să facă scandal jumătate de oră și timpul a trecut, piesa a început deja. Rezultatul? Când e lucidă, înțelege situația, îi pare rău și o văd că suferă. Când e în criză, nu-și mai amintește. Degeaba pedepsesc sau recompensez crizele, că tot nu le poate controla. Și mai mult se frustrează că este pedepsită pentru un lucru asupra căruia nu are control. Așa că ne-am decis să nu mai cotăm criza în niciun fel, ne facem că plouă.

Nu ne lăsăm intimidați de crize
Adică, mai exact, faptul că urlă și se tăvălește nu ne determină să îndeplinim orice dorință de teama unui tantrum. Nu i-am cumpărat dinozaurul albastru pentru că așa a vrut ea, oricât s-a tăvălit (bine, l-a primit până la urmă, dar la câteva zile distanță). N-am să-i iau un munte de dulciuri când mergem la supermarket de teamă că șterge podeaua în lacrimi la raftul de dulciuri și nici n-o să-i dau toată ziua desene animate doar ca să fie liniște. Încercăm să îndeplinim dorințele în limite rezonabile, dar nu cântăm în strună de dimineață până seara.

Și în rest, așteptăm. I-am explicat situația și lui frate-său, să cedeze mai des când o vede că începe să se ambaleze, mai ales când e vorba de mizilicuri și nu de lucruri cu adevărat importante pentru el. Stăm cu toții și așteptăm să treacă nebunia tantrumurilor. Pentru că sunt sigură că, la fel de brusc cum au apărut, la fel de brusc vor și dispărea.



joi, 1 octombrie 2015

fii bine cu tine duminică și, dacă se poate, mereu

Dacă nu v-ați făcut încă program pentru duminica aceasta, faceți-vă un bine sufletesc și mergeți la conferința „Fii bine cu tine“, ediția a treia. Eu am fost la primele două ediții și am plecat de-acolo cu o stare de bine și multe decizii de a-mi face ordine în cap și-un suflet. E o conferință pe care o recomand cu căldură, e ca un balsam pentru suflet.


Subiectele și vorbitorii sunt:
Ce nu ne doboară ne face mai puternici? 3 lectii de reziliență învățate de la pacienți (Diana Luana Frazzei)
Eșecul din oglinda de ieri (Diana Gavajuc)
Divorțul - o experiență (potențial?) traumatică (Catalin Nedelcea si Iulia Ciorbea)
Cum de oamenilor mici și mari le este uneori dificil să fie bine cu ei? (Diana Vasile)

Iar mai pe larg, ca să știți la ce să vă așteptați de la acest eveniment:

Ediţiile anterioare au vizat cuplul, familia, copiii. Cui se adresează această ediţie?

Diana Vasile: Această ediţie se adresează fiecărui adult care îşi propune o îmbunătăţire în propria viaţă şi în contribuţia pe care o are în vieţile celor din jur. Deci, evident, şi partenerilor, şi părinţilor, şi viitorilor părinţi, celor preocupaţi de învăţare şi transformare a experienţelor dificile în oportunităţi de creştere şi evoluţie personală.

Nicio experienţă nu este trăită la fel de către două persoane. Putem învaţă de la altcineva? Nu există riscul să „cădem“ şi mai mult văzând că unii trec cu mai mare uşurinţă peste experienţe neplăcute decât noi?

Diana Frazzei: …În ciuda faptului că intuim că fiecare dintre noi este diferit şi va avea altă reacţie la aceeaşi situaţie, totuşi avem aşteptarea de la noi înşine să ne descurcăm bine aproape mereu. Însă viaţa ne ia prin surprindere şi ne dă provocări care ne depăşesc. Astfel apar suferinţe în plus, cum ar fi: „nu mai sunt ca înainte”, ne pierdem încrederea în noi înşine – „nu o să mă mai descurc niciodată” sau „mai bine nu mai ies din casă decât să mi se întâmple iarăşi ceva”… Lecţiile care ne vin din experienţa altora, cum sunt cele pe care am ales să le împărtăşim la conferința Fii bine cu tine!, sunt bune pentru oricare dintre noi pentru că vorbim despre schimbări de atitudine, moduri noi de a privi realitatea, care să ne facă mai puternici în acelaşi timp onorându-ne propriile limite şi vulnerabilităţi.

De ce unora pare că le iese totul, iar altora le merge totul pe dos?
Diana Gavajuc: Când ne uităm în oglindă şi tot ce vedem este dezamăgirea din suflet sau o persoană mai mult sau mai puţin semnificativă oferă o evaluare negativă, suprapuse peste unele evenimente nefericite din viaţă, atunci scade stimă de sine, se dezvoltă diverse mecanisme de apărare ale psihicului pentru a face fată situaţiei. Nu de puţine ori persoana ajunge să traiască emoţii puternice de devalorizare şi se priveşte pe sine, în ansamblu, ca pe un eşec. Sau din contra, am urmat un scenariu de succes, dar o singură ratare ne răstoarnă percepţia pozitivă asupra propriei persoane şi afectează toate paliere de funcţionare. Ambele cazuri vorbesc despre o abordare greșită a situaţiei de eşec. Neputând integra nereuşitele noastre, ratăm propria dezvoltare şi viaţa poate trece pe langă noi.

Cum îi protejăm pe copiii noştri de suferinţa emoţională inerentă unei divorț?
Iulia Ciorbea și Cătălin Nedelcea: Nu îi putem proteja de suferință, copiii suferă oricum. Ceea ce putem face este să menţinem această suferință în limite care să nu le rănească (traumatizeze) sufletul pe termen lung. A-i ajuta să treacă prin divorţ înseamnă, pe scurt, a le permite să se exprime, a le modela înţelegerea situaţiei, a le permite accesul şi exprimarea iubirii pentru celălalt părinte. Dacă părinții divorțează, nu înseamnă că şi copiii trebuie să-şi piardă vreun părinte. Cuplul marital divorțează, NU cuplul parental – o distincţie fină, dar extrem de importantă în timpul şi după divorţ.

Dacă vă interesează subiectele acestei conferințe și n-aveți program duminical, go for it! 
Conferința se ține la facultatea de Psihologie (Șos. Panduri 90), începând cu ora 10 – găsiți mai multe detalii pe pagina ISTT unde vă puteți și înscrie online. Taxa e de 100 de lei sau puteți merge pe invitația mea, căci din păcate eu nu am cum să ajung la ediția aceasta. Lăsați-mi aici, pe blog, la comentarii un semn, o adresă de mail, până la ora 17.00 (dacă sunt mai mulți doritori, tragem la sorți, vedem noi). 
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
A apărut o eroare în acest obiect gadget