joi, 28 mai 2015

petrecere de copii. retro

Când se apropie ziua copilului, cam orice părinte din ziua de azi se ia cu mâinile de cap și se întreabă: anul ăsta unde o facem? În funcție de vârsta copilului și de buzunarul părintelui, zilele de naștere se pot sărbători la locuri de joacă închise sau deschise, de la MacDo la grădini fancy, la cluburi de copii cu animatori, la pac-pac cu lasere prin mall-uri, la săli de escaladă sau diverse activități mai mult sau mai puțin costisitoare, desfășurate departe de casă. Avantajele sunt că nu faci mizerie în casă și că poate participa toată clasa. Dezavantajul este că sunt cam scumpe.
Alternativa mai ieftină este să-i ții ziua acasă. Retro, old school, așa cum făceam și noi pe vremuri. Dezavantajele acestui tip de petrecere sunt evidente pentru toată lumea: copilul nu poate chema toată clasa, iar tu trebuie să fii câteva ore la cheremul unor copii. Dar sunt și niște aspecte bune.
Faptul că-i pui limitator de invitați – în cazul nostru au fost cinci copii – îl determină să facă un soi de top 5 al prietenilor adevărați. Sigur că l-ar chema și pe X pentru că e cel mai popular, și pe Y că e cool și pe Z că e prieten cu X. Dar poate că n-ar fi rău ca micul om să stea puțin pe gânduri și să decidă ce e mai important pentru el: să se facă plăcut de X, cu care oricum nu prea are texte, sau să petreacă o dupa-amiază cu prieteni cu care chiar se simte bine?
Când sunt mai puțin de zece copii se pot juca mai bine jocuri clasice, gen telefonul fără fir. Pe vremea noastră erau și flori, fete sau băieți sau telefonul american, acum li s-au mai schimbat numele ori s-au inventat variante noi. Dacă sunt copii crescuți pe tabletă care n-au auzit de asemenea jocuri, trebuie doar să le explici regulile, să le faci un demo și să-i lași apoi singuri. Alte jocuri mișto sunt mimă sau jocuri gen Activity – totul e să le explici repede și bine, astfel încât să-i prindă.
Decorațiunile, sucurile și tortul le poți face de casă, dacă te ține talentul. Eu tortul și pizza le-am comandat, căci nu-s prea gospodină, însă la cocteiluri mă pricep. Limonadă și ice tea de casă, cu gheață sau fără, umbreluță, pai și felie de portocală, în pahare personalizate cu abțibilduri, ca să nu le încurce. Iar decorațiunile le-am rezolvat cu niște ghirlande de hârtie și baloane de la supermarket. Oricum, acasă capătă totul un touch mai personal, nu e anonim, ca în locurile de împrumut.
Desigur că la un moment dat se plictisesc de jocurile „cuminți“. Dar asta nu înseamnă că vor plânge după animatori sau vor pleca acasă. Nu, se vor adapta. Nu mi-aș fi închipuit că șase copii își pot găsi ascunzători în apartamentul nostru de trei camere, unde toate ungherele sunt exploatate deja. În dulapuri, după paturi și uși, sub mese, în debara, în cadă – numai îi vedeam cum răsar și țâșnesc de te miri unde în clasicul joc de-a v-ați ascunselea. I-am lăsat să facă ce vor, păreau fericiți așa transpirați, cu fețele roșii, alergând agitați prin toată casa, ciocnindu-se unii de alții și trâgându-se de haine, care să ajungă mai repede la locul de pus ochii. S-au mai certat, au negociat, s-au împăcat. Când am simțit că prea se agită spiritele, i-am lăsat să sfâșie pinata.
Am avut senzația că, una peste alta, s-au simțit bine cu toții. Au plecat cu părere de rău („Dejaaa!?“). E adevărat, n-a putut invita jumătate de clasă, dar cred că cei care au fost au rămas cu o impresie plăcută. Și mai cred că le-a sudat un pic prietenia.
 


miercuri, 27 mai 2015

cititul dăunează

Suntem din ce în ce mai obosiți, dimineața ne trezim tot mai greu. Când îmi sună alarma, la șase și jumătate, întâi o închid furioasă, nu mai pot sări sprintenă din pat ca la începutul anului. Pur și simplu sunt atât de obosită, încât îmi devine indiferent dacă întârzie copilul la școală. Îmi închipui cum primește absențe după absențe și îi scade nota la purtare în timp ce mai stau așa și agonizez câteva minute. Apoi conștiința devină conștientă de situație și reușesc să mă ridic cu greu și să mă îndrept amețită spre bucătărie, să mă trezesc forțat cu o cafea tare. Și asta în ciuda faptului că seara încerc să mă culc cât pot de devreme, după ce reușesc să bag copiii în pat, proces care durează cam o oră, de pe la zece la unsprezece. Un toddler încăpățânat care nu vrea să meargă la culcare nicicum și un școlar care mă ignoră din principiu nu-s ușor de manageriat seara. 
Aseară am făcut imprudența să mai citesc puțin înainte de culcare. Nu mult, doar câteva pagini, dar mi-au fost fatale. Dimineață, când am auzit iar alarma ciripindu-mi vesel de sub pernă, îmi venea să plâng. Abia îmi țineam ochii deschiși, atât de tare mă usturau de nesomn. Cum naiba reușeam pe vremuri să nu petrec o noapte întreagă și dimineața n-aveam nici pe naiba? Acum citesc câteva pagini până la miezul nopții și sunt nevoită să recunosc dimineața că cititul dăunează.
Am nevoie de o vacanță. Urgent.

marți, 26 mai 2015

to be or not to be

Îmi cere să fac mai multe lucruri în același timp: să-i dau, să țin, să duc, să aduc. Acum, repede, pe loc. Mă gândesc că poate îi lipsesc niște informații esențiale și o pun la curent:
– Ich kann nicht alles auf einmal machen, ich bin ja auch nur ein Mensch. (Nu le pot face pe toate deodată, sunt și eu doar un om.)
Mă cântărește din priviri, apoi spune:
– Du bist kein Mensch. Du bist eine Frau. (Nu ești om. Ești femeie.)

Au mai crescut corcodușele, ați observat?
 #Caracatita sau #Supermom,
Oricum ai da-o,
#FemeiaNuEOm!
(na, încă o mini-poezie)

luni, 25 mai 2015

sete

Două șuvițe obraznice
Lipite de fruntea transpirată,
Ochii mijiți însoare
Duc sticla la gură
Și apa curge în valuri.
Șiroaie se preling prin colțuri,
Udă tricoul.
Apoi, cu o mișcare puternică,
de animal tânăr,
Pumnul strânge sticla
Și plasticul trosnește.

Foto: khunaspix/freedigitalphotos.net


(mai greu cu timpul liber în ultima vreme, prin urmare condensăm un pic postările sub formă de poezie)


vineri, 22 mai 2015

o responsabilitate uriașă

De când există omenirea pe acest Pământ, oamenii au avut mereu nevoie de modele. Uneori bune, alteori rele, exemple am găsit în jurul nostru de fiecare dată. Pentru că așa sunt oamenii, simt nevoia să-și orienteze viețile după un cumul de valori și să le trăiască după anumite reguli.
Când ne gândim la idoli și exemple, primul gând ne fuge spre celebrități și vedete, spre lideri de opinie. Și e firesc așa, căci aceștia se află mereu în centrul atenției publice, iar publicului îi place să se identifice cu eroi. Cu lucruri pozitive și fapte bune – în felul ăsta creștem și noi puțin în ochii noștri.
Și totuși, citisem mai demult undeva despre un studiu efectuat pe un grup de tineri adulți, întrebați despre cel mai puternic exemplu al lor după care se ghidează în viață. Pe primul loc al răspunsurilor, în topul listei, înainte de Ghandi și Maica Thereza, s-a situat nimeni altcineva decât propria mamă. Surprinzător, nu? Nu-i lași să mănânce bomboane cu duiumul și le interzici să stea prea mult pe tabletă când sunt mici, te cerți cu ei să-și facă ordine în cameră și să dea muzica mai încet când sunt mai mari, iar când ajung la maturitate te recompensează cu cel mai înalt merit, exemplul lor în viață. Păi, cum vine asta? 
Se pare că ideea are un fundament științific, psihologii explicând acest lucru prin dorința noastră adânc înrădăcinată de a trăi într-o lume în care avem control, în care ne simțim ocrotiți și suntem în centrul atenției – la fel ca în brațele mamei când eram bebeluși, cu mâncare, dragoste și căldură la discreție. Dorul acesta îl purtăm în noi toată viața, mai mult sau mai puțin estompat. Însă acum, în era digitală și-n lumea tot mai săpânită de haos, acest sentiment se accentuează în rândul tinerilor. Sentimentele nobile și iubirea dezinteresată sunt strâns legate de viața reală, de baza de încredere pusă în copilărie. Așa că, fie vedetele cât de strălucitoare și idolii cât de cool, tot noi, părinții, suntem cele mai puternice exemple din viața copiilor noștri, indiferent că vrem sau nu.
Prin fiecare faptă a noastră, fiecare vorbă, copiii ne văd, ne înregistrează și ne copiază comportamentul mai târziu. O înjurătură scăpată printre dinți, o traversare pe roșu, un ambalaj aruncat în grabă pe jos sunt pentru noi lucruri peste care trecem poate prea ușor în cotidianul aglomerat al zilelor, însă ochi mici și curioși ne pândesc din umbră, dornici să învețe de la noi cum se trăiește viața.
Sigur că oamenii nu sunt sfinți și că omul e supus greșelii. Însă important este să fim mereu conștienți că pe umerii noștri, ai părinților, zace o responsabilitate uriașă. Și nu doar în teorie, atunci când le ținem prelegeri despre ce e bine și ce e rău, ci în fiecare secundă, cu fiecare vorbă și fiecare gest al nostru.

(din FEMEIA de mai, cred)

joi, 21 mai 2015

life in plastic is fantastic

Știind că-i place să fie în fiecare zi un alt animăluț, o întreb dimineață:
– Und? Was bist du heute? Ein Haifisch? (Și? Azi ce ești? Rechin?)
– Nein.
– Ein Krokodil? (Crocodil?)
– Nein.
– Eine Motte? (Molie?)
– Nein.
– Na was denn? (Atunci ce?)
– Ein Plastik. (Un plastic.)

@Gualberto107/freedigitalphotos.net

miercuri, 20 mai 2015

îngropate adânc

Am visat că mă aflam în orașul în care m-am născut, în cartierul copilăriei mele. Mergeam pe străzi, mă îndreptam spre ceva. La un moment dat, am trecut pe lângă grădinița pe care am frecventat-o câțiva ani. Inima a început să-mi bată mai repede și m-am oprit cu răuflarea tăiată. Mi-am lipit nasul de geam, încercând să zăresc prin fereastră ce se întâmplă înăuntru, să văd dacă recunosc locul. Dar nu mai arăta la fel, era mobilat modern cu măsuțe și scaune de copii noi și colorate, mocheta era deschisă la culoare și curată, niște ghiozdane ochioase zăceau aruncate neglijent pe bănci, părea un after school. Aveam un nod în gât și lacrimi în ochi.
O femeie s-a apropiat de fereastră din interior și m-a întrebat ce doresc. I-am spus că, cu mulți ani în urmă, aici a fost un cămin de copii, aici am mers eu la cămin. A scuturat din cap și mi-a explicat că aici n-a fost niciodată un cămin de copii, din totdeauna a fost grădiniță, creșa e mai sus pe stradă, cum mergi spre centru.
M-am trezit brusc, cu nodul în gât și ochii umezi, cu inima bătând să-mi sară din piept. Și mi-am amintit că, într-adeavăr, acolo era grădinița, doar că eu mai fusesem într-o instituție și mai demult, aveam în jur de doi ani. Fusesem „la cămin“, o creșă de copii nu departe de noi.
Clădirea în care se afla căminul era o construcție mare, mi-amintesc, cu două etaje și ferestre înalte și înguste. Probabil că în aceeași clădire funcționa și o spălătorie sau poate căminul avea propriul loc în care spăla așternuturile, căci mirosea a rufe fierte încă de la cinczeci de metri distanță de clădire. Ani de zile după ce n-am mai frecventat creșa, când eram la grădiniță sau chiar la școală, și treceam prin fața căminului, mirosul de aburi fierbinți ai rufelor fierte îmi evoca un sentiment neplăcut, de frică.
De la creșă n-am foarte multe amintiri. Mi-a povestit maică-mea că, după ce mă lăsa dimineața la cămin, stătea în fața geamului, în timp ce eu plângeam după ea, plângând și ea și rugându-se să mă opresc, să mă liniștesc, căci nu avea încotro, trebuia să meargă la serviciu și nu mă putea lua cu ea. Mi-a mai povestit că într-o zi i-au spus că am dormit în pijamaua și pătuțul unui alt copil, căci băiatul lipsea și le era mai simplu îngrijitoarelor să ne supravegheze la rând, cât dormeam la prânz în paturile mici, din lemn, cu zăbrele. Două săptămâni mai târziu am făcut râie.
Nu știu cât timp am mers la creșă, n-am întrebat-o niciodată pe mama. Dar am niște imagini foarte clare, niște flashuri care îmi revin uneori din adâncurile memoriei.
Văd multe măsuțe albe, dreptunghiulare, așezate una lângă alta, astfel încât să formeze o masă lungă. Și multe scăunele mici, la fel de albe. Copii așezați pe fiecare scăunel și în fața lor câte o farfurie cu ceva verde închis, probabil spanac. Scăunelul meu, din rândul care stă cu spatele la geam, e gol, eu stau în picioare în spatele unui scăunel de pe cealaltă parte. Mi-e frică să stau pe scaunul meu, căci sunt îngrozită să stau cu spatele la geam. Dar nu știu să explic, așa că mă țin bine cu mânuțele de scaunul altui copil și nu vreau să-i dau drumul, plâng de frica geamului și pentru că nu-mi place spanacul. Cineva în halat alb trage de mine.
Altădată stau într-un colț, chiar lângă ușă, când un băiat îmbrăcat doar în tricou, cu fundul gol, vine și mă prinde de mână. Își înfige dinții în încheietura mea și mușcă cu putere. Plâng și-mi privesc printre lacrimi urmele de dinți lăsate pe mâna mea de copilul care a fugit, s-a amestecat deja printre ceilalți. Urmele arată ca un ceas, mă dor tare, plâng.
O amintire puternică mi-a lăsat și Tanti Nuți. Tanti Nuți umblă mereu într-un halat alb, e înaltă și slabă, ascuțită la față și roșcată cu părul până la bărbie. Mi-e foarte frică de tanti Nuți, tuturor ne este. Uneori tanti Nuți nu e, e altă tanti în halat alb care are grijă de noi și atunci mă simt mai bine. Cel mai mult o iubesc pe tanti Lucreția. E bătrână, are părul gri și lung, prins într-un coc. Tanti Lucreția are o față ridată și dinți stricați. Dar ne citește povești, stă pe jos și noi în jurul ei, e blândă și bună. Ani mai târziu, eram deja la școală, de câte ori o vedeam pe tanti Lucreția trecând prin fața blocului nostru, alergam bucuroasă spre ea și o salutam. Mi-a spus maică-mea că tanti Lucreția era femeia de servici.
Nu știu ce a însemnat visul meu, dar mi-a creat o emoție destul de puternică pentru a mă trezi în toiul nopții ca dintr-un coșmar, gâfâind de frică. Și mi-a chemat la suprafață din nou bruma de amintiri pe care le-am luat cu mine de la cămin.

marți, 19 mai 2015

înscrierea

Am dat o fugă până la grădiniță. Dar înainte de asta ne-am îmbrăcat frumos, ne-am aranjat, ne-am parfumat. Mi-a zis c-ar vrea și ea un sutien, însă n-am putut să-i îndeplinesc dorința.
Vesele și pline de avânt am pornit cu actele în tolbă spre o grădiniță din vecinătate. Pe drum i-am explicat că nu va rămâne acolo să se joace, mergem doar pentru înscriere și i-am fluturat hârtiile pe sub nas. Cu siguranță n-a înțeles ce înseamnă „înscriere“, dar tonul meu solemn și cele câteva hârtii înfoliate i-au dat de înțeles că e ceva important.
Educatoarea, cu care vorbisem în prealabil la telefon, ne-a întâmpinat ciudat de prietenoasă. Ne-a arătat clasa, am stat de vorbă, a lăsat fata să se amestece printre ceilalți copii. La cum o vede, s-ar potrivi chiar și la grupa mijlocie, mi-a spus. Să o mai aduc zilele astea pe la grădiniță, s-o las câte o oră, mi-a spus, să vedem cum se integrează. Și să venim la serbare dacă avem timp. Poate-i dă și ei o poezie dacă vrea.
Am plecat de-acolo ușor nedumerită de bunăvoința educatoarei. E totuși o grădiniță de stat, părinții se luptă pe viața și pe moarte pentru un loc la stat, nu-i nevoie să fii prietenoasă cu ei, vin oricum. Ce-i drept, grădinița asta nu e cu program prelungit și probabil că nu are așa mare căutare. Totuși, atitudinea educatoarei mi s-a părut prea aproape de normalitatea mult dorită. S-a mai schimbat oare sistemul de acum trei ani, de când am părăsit eu grădinița cu băiatul? Sau pur și simplu fata e mai norocoasă? 

luni, 18 mai 2015

povestea unui hipopotam


 

– Vreau un hipopotan, a spus fetița și tatăl ei i-a cumpărat un hipopotam mic, din pluș, gri cu urechiușe roz.
S-a jucat fetița cu el cât s-a jucat, apoi l-a aruncat într-un colț și a declarat că vrea alt animal. Avea multe jucării copila, iar tatăl ei o iubea nespus de mult, așa că-i făcea toate capriciile și-i cumpăra mereu alte și alte jucării.
Într-o bună zi fetița a hotărât că are prea multe jucării, a luat hipopotamul gri din pluș și l-a aruncat în coșul de gunoi.
– Nu te mai joci cu el? a întrebat-o mama ei.
– Nu.
– Și nu-ți pare rău să-l arunci la gunoi?
– Nu.
– N-ai vrea să-l dai mai bine unui alt copil, care are nevoie de un hipopotam? Să-l îngrijească și să se joace cu el?
– Nu, a răspuns fetița. Vreau să-l arunc la gunoi! a strigat trufașă fetița, apoi a fugit râzând fără griji mai departe.
Hipopotamul, auzind vorbele dureroase ale copilei, se întristă cumplit și vărsă două lacrimi de hipopotam.
– Lasă, hipopotamule, spuse mama fetiței când aceasta n-o mai auzi și-l culese repede din coș. Am să te salvez eu. Cunosc un copil trist care abia așteaptă să te întâlnească. A avut și el hipopotamul lui, însă într-o buna zi Pământul s-a cutremurat și i-a înghiți jucăria. De-atunci stă trist și își strigă hipopotamul. Te voi trimite la el să-l înveselești.
Așa se făcu că mama fetiței vârî hipopotamul într-o cutie și-l trimise departe, departe, în ținutul îndepărtat al Nepalului, unde un copil trist aștepta să fie înveselit de un hipopotam mic, din pluș gri, cu urechiușe roz.

Ajută și tu copiii nepalezi să zâmbească din nou și donează lucrușoare de care nu mai ai nevoie!  AICI.



Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...

Share It