vineri, 28 august 2015

tu ce uniformă ai vrea să porți?

Primul lucru pe care l-am făcut după revoluție noi, copiii, a fost să ne dăm jos uniformele, toți. Pentru că pentru noi ele simbolizau îngrădire, constrângere, lipsă de libertate, uniformizare și anulare a individului ca personalitate. Nu le aveam noi cu simbolurile pe vremurile acelea, nu se dorea să gândim prea mult, dar instinctiv o simțeam cu toții, chiar dacă eram copii. Și la fel o simt și copiii din ziua de azi.
După mai bine de 25 de ani de când ne-am ars uniformele, tot noi, acum părinți, am uitat aproape complet cum ne simțeam pe-atunci, cât de mult ne încorseta psihic acea bucată de material, câtă importanță îi acordam, cât de mult ne bucurau zilele, foarte rare, în care „fentam“ sistemul, îmbrăcând pe sub sarafan jeanși sau ciorapi roșii. Și ne purtăm de parcă zilele acelea nici nu ar fi existat vreodată.
De cum ne intră copiii la pregătitoare, ne grăbim să-i înfigem într-o uniformă, de regulă una de gust îndoielnic și din materiale ieftine, inoculându-le și lor „mândria“ înregimentării. Bineînțeles, cei de clasa zero o percep ca pe o confirmare că au crescut, s-au maturizat, revolta lor față de uniformă urmând să se manifeste însă negreșit după vreo câțiva ani de purtare intensă.
În tot acest timp noi, părinții, adulții trecuți prin uniforme, ne-ascundem această dragoste de unifomă după tot felul de argumente care mai de care mai puțin solide. Invocăm, cel mai des, faptul că purtarea uniformei înlătură diferențele sociale – de parcă o simplă cârpă ar putea înlătura competițiile copiilor ce au ca subiect mobilele de ultimă generație, zilele de naștere sărbătorite la cluburi scumpe sau vacanțele exotice cu poze pe contul de Facebook.
Apoi ne mai place să lăudăm uniforma pentru faptul că îi forțează pe copii, în special pe teribiliștii ajunși la pubertate, să se încadreze în limitele decenței, nepermițându-le decolteuri prea adânci și fuste prea scurte (remarc tangențial și o ușoară tendință misogină, căci de băieți cu șorturi prea scurte și tricouri prea mulate nu se pomenește), când de fapt este datoria noastră, a părinților, să le transmitem copiilor bun gust și decență.
Un al treilea mare argument este latura practică a uniformei care, trebuie să recunoaștem, există într-o oarecare măsură: cinci cămăși identice, două veste, pantaloni sau fuste bleumarin, nu-ți bați capul cu mofturi matinale. Sigur că ne e mai comod astfel, nouă la fel cum le-a fost și părinților noștri, dar la fel de comodă este și educația cu palma și cureaua, consumă mai puțin timp și răbdare decât educația blândă, cu explicații. 
Purtarea unei uniforme ar trebui să fie o onoare rezervată liceelor de prestigiu, pe care ți-o câștigi prin învățătură. Când deja știi într-o oarecare măsură ce profil dorești să urmezi, ți-ai făcut o idee despre viitorul școlar, în fine, înțelegi importanța școlii și a învățăturii. Când ești mândru că mergi la liceul X, că ai onoarea să-i porți uniforma, o decizie asumată pentru care ai luptat și învățat mult. 
În schimb, prostia pentru care pledează o mulțime de părinți, anume a îmbrăca în uniforme niște împiedicați de 6 ani de la școala de cartier, care încă plâng dupa mama pentru că învățătoarea ridică tonul la ei, denotă rămășițe încă neeliminate ale mentalității comuniste sau lipsă de cunoaștere a psihicului copilului. Suntem dispuși să-i încorsetăm de mult prea timpuriu în niște roluri pe care ei încă nu le înțeleg. După ce că sunt forțați să facă față unei programe școlare stufoase și greoaie, după ce că sistemul le privește inteligența și psihicul ca pe o masă uniformă care e musai să intre într-un standard, după ce că creativitatea și personalitatea copiilor sunt strivite cu brutalitate de cum i-am instituționalizat, le mai luăm și noi, propriii lor părinți, de bună voie și nesiliți de nimeni, ultimul bastion, uniforma.
Felul în care noi oamenii, chiar și copiii, alegem să ne îmbrăcăm în fiecare zi este modul în care ne exprimăm individualitatea, stilul propriu sau dispoziția de moment. Dacă noi le luăm copiilor de mici dreptul acesta extrem de personal de a alege dimineața între un tricou verde și unul roz, de ce ne plângem mai târziu că sunt lipsiți de creativitate și că nu știu sau nu îndrăznesc să-și exprime dorințele? Dacă îi obișnuim cu decizii impuse, ce pretenție avem mai încolo să fie obișnuiți să ia decizii corecte pentru viața lor?
Treziți-vă, dragi părinți iubitori de uniformă.  Și dacă tot nu v-am convins, închipuiți-vă că mergeți mâine la job și șeful vă spune că gata, de mâine vine toată lumea în uniformă și vă obligă să cumpărați niște modele hidoase, din material ieftin, pe care să le îmbrăcați dimineața acasă și să le scoateți abia seara, când ajungeți înapoi. Cum v-ați simți? Exact așa mă gândeam și eu.  

* postare scrisă la nervi, după ce o prietenă a făcut un sondaj pe FB în direcția asta și am sesizat că 99% dintre doamne (cu copii sau fără) erau pentru uniformă.

joi, 27 august 2015

doamna gheorghiade

Am fost până la medic ieri după-amiază. Nimic grav. Am ales o clinică pe undeva prin Floreasca. Și pentru că nu știam unde exact este situată, am plecat mai devreme de-acasă, aveam de gând să merg o porțiune pe jos. Așa se face că m-am plimbat prin Floreasca, pe străzile cu nume de compozitori, pe care n-am mai fost de foarte mult timp. Când am intrat în părculețul prin care treceam zilnic în stundenție, căci locuiam în apropiere, mi s-a strâns stomacul de emoție. Era neschimbat, doar câteva leagăne de tip nou le înlocuiseră pe cele vechi. Mai aveam un sfert de oră până la programare și m-am așezat pe o bancă. Am calculat, nu mai fusesem pe compozitori de... douăzeci și doi de ani. Pe una dintre străzile acelea locuisem în anul întâi în gazdă la o bătrână foarte de treabă. Doamna Gheorghiade se numea, o doamnă cochetă, monarhistă până-n măduva oaselor. Beam seara ceai împreună, schimbam două vorbe, apoi ne retrăgeam fiecare în camera ei, cu câte o carte.
Am intrat pe străduța pe care locuisem și am găsit repede casa cu intrarea de acum două decenii. Era la fel. Zidul coșcovit, gardul năpădit de verdeață, poarta veche, ușa nevopsită. Am stat așa, o vreme, pe trotuarul de vizavi și m-am uitat la casă, amintindu-mi cum ne făceam cafea dimineața și cum aprindeam focul la boiler. Capotul și papucii de casă, buclele aurii. Pudra franțuzească din baie, expirată probabil, dar la fel de nobilă. Oare mai trăiește doamna Gheorghiade?
N-am sunat, n-am intrat, am plecat la medic, că mi se apropia ora.

marți, 25 august 2015

pui de pisică cu disclaimer

@Lisa McDonald/freedigitalphotos.net


Îți țin mânuța-n mâna mea,
Moale, mică și caldă
Ca un pui de pisică fremătând.
Îi simt oasele firave
Sub pernițele elastice,
Aș putea să le frâng
Dintr-o singură mișcare.
Îmi fac palma căuș,
Ca un cuib de iubire,
Grijulie și atentă
Să protejez puiul de pisică.


Disclaimer:
Bucurați-vă, e ultima poezie scrisă în valul poetic care mă cuprinse acum câteva săptămâni. Am găsit-o prin drafturi și n-o puteam lăsa așa, părăsită și nepublicată. 

Disclaimer la disclaimer:
Băi, ce mișto e după patruj' de ani. Începe să te doară la bascheți masiv despre ce crede lumea. Vă dați seama, dacă m-am apucat să scriu poezii pe blog. Oricum, am început un roman serios (nu prostii de pe blog) și sper ca pe ăsta să-l și termin, astfel încât să-l pot trimite la un moment dat pe la edituri. Uiș mi lac să mă lese copiii să scriu în weekenduri – vara asta am fost destul de productivă (de-aia scriu mai rar pe blog, v-ați prins), am ajuns la capitolul patru (din aprox. nouă) deja, dar mi-e teamă că până la următoarea vacanță măreața mea operă va stagna

duminică, 23 august 2015

unde ținem banii în călătorii?


Foto: Steven Lewis

E seară, facem bagaje, sortăm lucruri, împachetăm. A doua zi urma să-i duc la gară, să-i expediez la mare: maică-mea, copiii și o amică de-a mamei. Îi înmânez maică-mii o gălăgie de bani, pentru cazare, transport & trăit la mare și o întreb:
– Unde-i pui?
– În valiză.
– În valiză!?
– Da, întotdeauna am pus banii în valiză. Îmi iau la mine ce-mi trebuie și restul, ăia mulți, în valiză.
Mă uit la ea dezaprobator, mă întreb cum o fi reușit să ne crească, și-i explic că nu e ok, că banii se țin în general la purtător, că șansele să-i pierzi sau să ți-i fure sunt mai mici. Că banii în valiză, doar în filme. Ca să-mi întăresc spusele, o întreb pe prietena ei:
– Tu unde-ți ții de obicei banii mulți?
– În borsetă. Uite-aici. În gentuță banii mici și banii mari în borsetă. Nu-i las de lângă mine, nici în cameră.
– Ei, nici chiar așa, zic, dar tot la purtător, deci.
Maică-mea strâmbă din nas și promite să-i scoată din valiză. În cele din urmă ajungem la un compromis: îi pune în rucsacul pe care-l ține pe spate.
Dimineața îi urc în tren, doamnele mele își pun repede toate bagajele, inclusiv rucsacul copilului, în spațiul special pentru bagaje de la capătul vagonului și își ocupă locurile undeva pe la mijloc. Mă duc totuși să iau rucsacul copilului, căci avea tableta în el și-l văd și pe al maică-mii tot acolo, odihnindu-se liber și departe de orice ochi vigilent. Da, cel cu toți banii.
Am luat toate bagajele pe rând, le-am dus lângă ele, am pupat copiii și am sperat să ajungă la destinație în formațiune completă și cu toate sarsanalele.
Data viitoare îi pun banii pe card, n-are decât să alerge prin toate stațiunile până găsește un bancomat.

 #####

joi, 20 august 2015

cufărul de comori

La Brașov maică-mea i-a făcut ordine în lucruri. Printre altele a umplut cu jucării de tot felul și un cufăraș găsit prin casă. I-a făcut, cum ar veni, un cufăr de comori. Cam așa.



Când l-a văzut, fata s-a bucurat mult, desigur, ce copil nu se bucură la vederea unui cufăr de comori? Însă a făcut o mică schimbare. A vărsat toate jucăriile din el și l-am umplut cu... cărți!!!


La fundul cufărului am găsit și-un volum cu poezii de Nichita :)))

Concluzie personală? Sunt copii care n-au nicio treabă cu cărțile, oricât te-ai strădui să le citești povești seara, cu toate explicațiile și oricât de des ai defila cu exemplul personal pe sub nasul lor. Și sunt alții care, deși nu mai ai timp să le citești, explici și defilezi, sunt pur și simplu îndrăgostiți de cărți. Așa, de la natură.

marți, 18 august 2015

povești cu scriitoare și copii (alina purcaru)

– Vreau și eu cartea asta, îi zic colegei mele și o iau de pe biroul ei.
– Ia-o!
– Ai citit-o? Cum e?
– Nu m-a dat pe spate.

Am luat-o. Voiam să citesc ce-a scris Viviana Mușa Augusto, care are trei copii și pe care am întrebat-o fascinată mai demult cum se descurcă să mai și scrie? Că eu de mult îmi tot propun și numai frânturi și începuturi îmi ies. Și mereu privesc la femeile astea cu copii, care găsesc undeva timpul și energia să scrie, ca la niște eroine. Viviana știu că a scris poezie la un moment dat, n-am citit nimic de ea, recunosc, doar perlele copilelor ei de pe FB. Acum nu știu ce mai face. 
Apoi, înaintând în lectură, mi-am mai descoperit o cunoștință, Ștefania Mihalache, despre care habar n-aveam că e soția fostului meu coleg de bancă din liceu. Mai mult decât atât, ne știm de când eram mici-mici, suntem amândouă din Brașov și venea la bunica mea. Doar că eu toate astea nu mi le mai aminteam și, când i-am zis pe FB că îmi place cum a scris în carte, mi-a spus că noi de fapt ne cunoaștem și am avut o revelație de zile mari tip „frate, ce mică-i lumea!“. A rămas că ne-om vedea odată cu copiii.

Și pe măsură ce înaintam în carte îmi plăcea tot mai mult. Pe lângă că am descoperit-o pe poeta Angela Marinescu (mă scuzați, eu cu poezia mai subțire, deocamdată nu prea citesc poezie, mai mult o torturez :) care pare a fi o personalitate interesantă (note to self: de investigat), am găsit o grămadă de mame rupte între dorința de a scrie și cea de a-și dedica fiecare clipă copilului. Un univers întreg de frământări printre biberoane și pamperși, îngrijorări și lipsă de timp, totul pe un fundal de oboseală cum îl cunoaștem cu toatele care avem copii. Sigur, unele aveau bonă sau pe cineva care le ajuta să treacă mai ușor peste greutățile etapei de început, altele s-au chinuit singure. Dar toate au în comun sinceritatea și căldura cu care vorbesc despre copii, despre felul în care le-a schimbat perspectiva și cum copilul a devenit, măcar pentru o vreme, centrul universului lor. Unele se așteptau la asta, pe altele le-a luat pe nepregătite, unele au încetat să mai scrie o vreme, pierzându-și orice interes pentru altceva decât copilul, altele se gândeau întruna cum să fure un strop de timp pentru scris, mergând până la a împleti realitatea cu ficțiunea, ca la Ioana Morpurgo sau Luminița Marcu, ori la a se rezuma pentru o vreme la un blog cu profil mămicesc precum Mihaela Ursa. Fiecare în felul ei, scriitoarele povestesc rând pe rând felul în care au perceput ele maternitatea și o fac firesc și deschis.

După ce am terminat de citit, mi-am dat seama că toate femeile astea nu sunt niște super(wo)mani cu puteri supranaturale și nici nu au batalioane de bone, ci că pur și simplu s-au luptat pentru bucățica lor de timp alocat scrisului când copiii dormeau sau au îmbinat scriitura cu maternitatea cum au putut mai bine, legănând coșul cu piciorul în timp ce stăteau la calculator. Și-atunci m-am revăzut pe mine cu copila adormindu-mi de atâtea ori pe genunchi, în timp ce scriam pentru job. Și am realizat de ce mi-a plăcut cartea: ea nu este doar despre scriitoare, ci este și despre mamele care au într-un fel sau altul treabă cu scrisul (de job, pe blog etc.) sau cu vreo altă activitate creativă care le cere timp. Motiv pentru care o recomand mai ales mamelor care desfășoară activități de genul ăsta, căci pe mine una m-a învățat că, dacă vreau să scriu vreodată și altceva decât articole la reviste de femei sau postări pe blog, va trebui să-mi fac timp, că n-o să mi-l aducă Moș Crăciun.

Iată câteva pasaje care mi-au plăcut și care descriu: 

• lipsa de timp: „...vânarea de timp liber, când ești o mamă cu copil mic, ca și în orice altă situație probabil, nu produce neapărat timp liber, ci mai degrabă isterie.“ (Cristina Ispas)

• reprofilarea pe alte subiecte: „Îți vine să scrii cărți despre copii de două ori pe săptămână, însă ești așa departe de liniște, că nu te simți în stare. Mare bucurie când îi mai strecori câte-un poem.“ (Ana Dragu

• sacrificiul creator: „Opera cere să i te dedici total, zi și noapte. Opera, Cercetarea e un monstru cu gura larg deschisă, care așteaptă să-i arunci înăuntru familia, bucuria ta de zi cu zi. Pentru că cercetarea adevărată te vrea nefericită, te vrea frustrată și suferindă ca să-ți dea, cu zgârcenie, câteva rezultate, desigur, inegalabile.“ (Ștefania Mihalache)

• oboseala cronică: „Odată m-am lungit pe o bancă în parc – aerul proaspăt mă zăpăcea, vântul, lumina albă, mișcarea frunzelor îmi aduceau o senzație de sfârșeală. Danda își făcea de lucru în nisip, nu mai era alt copil prin preajmă. Și a venit un jandarm la mine să-mi spună că nu e frumos, să fac bine și să mă ridic. Era duminică, destul de frig, pustiu. Iertați-mă, eram atât de obosită, i-am spus, aproape cu lacrimi în ochi. S-a așezat lângă mine o femeie care a văzut, în trecere fiind, toată scena. Am început să vorbim, mi s-a părut că nu am avut niciodată o prietenă mai bună, mi-a spus ce să fac ca să rezist, tot felul de sfaturi mici.“ (Simona Popescu)

• vinovăție: „...Vinovăția constantă, ca o durere surdă de măsea, cu care te obișnuiești... Dacă scriam, vinovăția venea și-mi șoptea că nu stau cu copilul meu; după un weekend petrecut cu Clara... mă simțeam vinovată că au trecut zile întregi fără să fi așternut un singur rând; la serviciu era și mai rău, acolo vinovăția venea, pervers, și ataca pe două fronturi: nu stai nici cu fetița ta, și nici nu lucrezi la cartea ta, ce naiba cauți aici, cine-o să-ți dea înapoi tot timpul ăsta în care citești comunicate de presă și scrii lucruri de care nimeni n-o să-și mai amintească luna viitoare?“ (Adina Rosetti)

• fragmentare: „Sigur, aș scrie, îmi răspundeam mie, dar cum să o fac? Adunam în mine tot felul de bucăți, citeam dezordonat, teorii ale vizualului și cărți de parenting și despre cum să rezolvi problemele de somn ale copilului. Uneori îmi făceam niste notițe într-un carnețel jerpelit pe care îl luam după mine peste tot, la baie, la bucătărie, în dormitor.“ (Elena Vlădăreanu)

• izolare creatoare: „... oare e posibil ca o mamă să se simtă fericită atunci când e departe de copilul ei, oare e posibil ca o soție să se simtă fericită atunci când e departe de soțul ei, se pare că da, e îngrozitor, dar se pare că da.“ (Adina Rosetti)

Am să închei cu un citat jucăuș din Ana Dragu:

„am copii/ vreau copii/ ce bine că dormind lângă tine/ am născut copii/ faceți copii/ mulți copii/ copiii nu te lasă să mori/ copiii nu te lasă să scrii“


duminică, 16 august 2015

deschide ochii!!!

„...și m-a trezit pe la șapte să-i dau laptele, m-am sculat și i-am încălzit și i-am dat. L-a băut, eu între timp am ațipit, că era devreme. Și după ce l-a băut zice cică: Du sollst nicht schlafen! (Să nu mai dormi!) și mă trezește. Și-i zic Lass mich schlafen, Vera, ich bin muede. (Lasă-mă să dorm, Vera, sunt obosită). Ea nu și nu, că să nu dorm. Îi zic Gut, ich schlafe nicht (Bine, nu dorm), dar aveam ochii închiși și nu-i conevena. Și a-nceput cu Mach die Augen auf, ich will dass du die Augen aufmachst! (Deschide ochii, vreau să deschizi ochii!) și mie mi-era un somn și ea nu mă lăsa și o ținea întruna cu  Mach die Augen auf (Deschide ochii) și eu nimic. Până s-a urcat pe mine, să-mi deschidă ochii cu forța, Nicht schlaf, mach die Augen auf! (Nu dormi, deschide ochii!), oricât o rugam să mă lase în pace, ea nimic. La un moment dat a început să dea cu picioarele în mine, să mă împingă și atunci m-am enervat și i-am zis vreo două și m-am sculat. Că nu mai dădea cu picioarele, dar tot o mai ținea cu Nicht schlaf și Mach die Augen auf. Și m-am dus să-mi fac o cafea și am lăsat-o în plata Domnului acolo în pat. Când m-am întos în cameră, dormea. Și doarme și acum.“ (extras din convorbirile telefonice cu mama mea)

Foto: a454/freedigitalphotos.net

vineri, 14 august 2015

ce cred c-ar vrea să-mi spună el câteodată

Dragă mamă,

De ce, de când a început vacanța, mă pui să citesc zilnic un anumit număr de pagini, înainte de a avea voie să pun mâna pe tabletă? De ce-mi strici ziua încă de dimineață? De ce ții să-mi amintești mereu că am lecții la matematică și română, crezi că eu am uitat? De ce mă terorizezi cu învățătura și în vacanța mea legală prin constituție? Eu așa îți fac ție în concediu, îți amintesc în fiecare zi ce munte de treabă te așteaptă când te întorci?
Căci, zău așa, mamă, nu-s nici prost, nici leneș, știi foarte bine. Doar că sunt lucruri care pur și simplu nu mă interesează acum. Spune-mi tu, de ce e mai importantă Pupăza din tei cu cuvintele ei arhaice, decât să fac filmulețe Lego stop motion? Mama, prefer de o mie de ori să învăț engleză din Minecraft decât să completez auxiliare la română. Ce, ți-e teamă că n-am să știu pe dinafară tabelul lui Mendeleev? Îți va fi rușine cu mine pentru că n-o să spun din prima în ce an a fost răscoala de la Bobâlna sau că o să-l confund pe Delavrancea cu Sadoveanu? Mama, toate astea nu mai contează azi să le știi ca papagalul, am toate informațiile în buzunarul de la pantaloni, la un click distanță.
Îmi place să învăț și tu o știi prea bine, sunt curios și însetat ca un burete, sunt dornic să aflu multe, dar vreau și lucruri care mă interesează. Eu știu că tu nu-mi poți da ce vreau eu, dar oare poate școala? Cum va fi în clasa a patra? Vom avea și lucruri mai interesante decât până acum? Aș vrea să mă învețe cineva cum să editez video, cum să pun sunet pe clipuri, să nu mai zici că stau prea mult la calculator. Vreau să mi se vorbească despre artă și pictori celebri, să fiu ghidat, știi cât de mult îmi place să desenez. Vreau să aflu cum se face o afacere, îmi plac banii, mamă, și nu văd nimic rău în asta. Aș face și voluntariat, îmi place să-i ajut pe alții. Mă interesează să construiesc cu mâinile mele, dă-mi două cuie și-un ciocan și fac o casă din cutii. Vreau să învăț să filmez, mai știi când scriam scenarii și distribuiam roluri întregii familii? Vreau să învăț streetdance și vreau un curs de actorie. Vreau să știu cum funcționeză băncile și aplicațiile, religiile si politica. Și ore de baschet aș vrea în fiecare zi.
Da, mamă, sunt inteligent și bun, sunt receptiv și curios. Mă interesează felul în care funcționează lumea, dar lumea noastră, mamă, a generației noastre, nu a voastră. Mă înțelegi? Dacă tu nu poți să mă înveți toate astea, dacă școala nu poate, lasă-mă pe mine să experimentez, să caut și să încerc, până aflu singur cum merg lucrurile. Și îți promit că voi face și integrale și analize morfo-sintactice. Doar nu-mi tăia aripile de pe acum și nu în vacanță.

Cu drag,

Fiul tău de 10 ani

miercuri, 12 august 2015

viața la brașov


Ceea ce vedeți e total irelevant pentru voi sau pentru mine. Coloana sonoră însă, deosebit de profi, este de mare excepție. Max comentează, Luca îl asistă, Vera chițăie pe fundal, mama o dojenește, pare a mai fi un copil pe-acolo, sună un telefon, mama râde, apare o oaie sclipitoare în Minecraft, mama nu știe dacă s-o îmbrace p-aia maro sau pe cealaltă, prietena mamei își dă cu părerea, mama declară că nu vrea să ia căruțul, merge cu taxiul, viața merge înainte.



Așadar, după cum spune fi-miu:

„Acesta este primul episod din seria noastra de let's play minecraft.
Daca v-a placut sa nu uitati sa dati si un like.“

N-au diacritice și virgule, dar au cratimă, ceea ce este totuși important. Eu zic că merită un like de încurajare (pe youtube, pe contul lor, ca să se bucure, nu pe blog).

o prietenă mai mare


@Luke Chesser

Povestind într-o seară de vară despre un mini-concediu în care ea și partenerul ei au dat o tură prin țară și au vizitat diverse cunoștințe, o amică spune la un moment dat:
– Niște prieteni de-ai noștri, un cuplu mai în vârstă. Știi, noi avem și niște prieteni mai mari decât noi. Adică, gen, ar putea să ne fie părinți. Dar sunt foarte mișto.
O spunea cumva justificându-se, de parcă n-ar fi tocmai normal să ai prieteni din altă generație. Sau dacă-i ai, n-au cum să fie mișto. Și mi-am amintit de o altă prietenă care-mi povestea că, de fiecare dată când merge în orașul natal, se întâlnește și cu o doamnă mai în vârstă, o prietenă a mamei sale sau așa ceva, de la care vine cu tot felul de înțelepciuni care o pun uneori pe gânduri.
Cred că fiecare dintre noi ar trebui să aibă o prietenă mai mare, o altă generație. Trecând peste aparențele diferenței de vârste, poți descoperi în fiecare dintre aceste femei adevărate comori de gânduri despre viață, exemple, sfaturi și experiență cât cuprinde. Nimic invaziv, didactic sau moralist. La o cafea, discret și elegant, strecurate printre taclale de tot felul, îți mai spun câte-o istorioară, a lor sau a unei prietene, un punct de vedere matur și sincer, fără implicarea emoțională maternă. Ca de la o prietenă mai mare la una mai mică. Și avem de învățat, o, atât de multe de la ele!
Uneori mă gândesc că prietenele mai mari sunt poate niște oglinzi ale noastre, ne arată cum vom fi noi în viitor. Mergând pe ideea că oamenii care gândesc similar se atrag, chiar și peste generații, cumva poți vedea în ele felul în care vei fi tu mai încolo.
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...
A apărut o eroare în acest obiect gadget